Singuratic prin pădurea
de ganduri
pășesc desculț.
și sub talpa mea,
la fiecare pas
trosnesc frânturi de ramuri;
și palide frunze foșnesc.
E toamnă prin pădurea
de gânduri...
Ne facem că ne e bine,
Mimăm c-am ieșit din noroi
Cu toate că stie oricine
Ce amar e amarul din noi.
Mimăm c-a crescut procentajul
Industriilor noastre prospere
Ce daca mai crește
Autoexilul temporar
Unica soluție
De-a fugi de involuție
De a trăi măcar?
Când la tine acasă
Nu îndrăznești să speri
Mulțime de șomeri
Ce vor ca să trăiască.
Își vor cerca o soartă
Pe
M-opresc în poiana cu flori moarte.Suspin.
Plâng așteptând păsări care nu vin.
Chiar hohotul ierbii demult a pierit,
În ăst anotimp de coasă rănit.
E atât de sumbru, că nici eu nu știu
De e
O! De-aș putea să zbor..
Să fug de-a lumii știre
De recea ei privire,
Urmând al meu fior.
Nălțam-aș nor banal
Din crestele de valuri
Pe-a lumii idealuri
Să pot ploua real!
Ce e moartea?V-ați întrebat?
M-am întrebat.
E așa , un vals.
Și valsul acesta îl dansezi
O singură dată!
M-ai sunt unii, se spune,
Ce l-au dansat
De două ori
Dar nu-i așa
Tot odată l-au
Se lasă pe oraș un nins nocturn,
Copacii-s niște stafii neclintite.
De sus de tot, din bezna de ceaun,
Cad giuvaieruri albe-nveselite.
Lumina unui felinar stradal
Îmi spune acum că cerne
Și totuși, lumea e un bâlci perpetum,
Totul e timp, mișcare, fantezie.
Cum e acum, așa va fi și postum
Deci totul e o falsă frenezie.
Și totuși lumea-i ca un teatru trist,
De-ai s-o privești
Doamne dă-mi putere mie
Și-un vin roșu,sângeriu,
Când o trece peste vie
Anotimp cărămiziu.
Să pot strânge-n cramă iară
Poloboacele cu vin,
Și-n acorduri de vioară
Câte-un păhărel
S-a spulberat un vis
Trăit cu ochii minții
Plângeam atunci, iar tu mi-ai zis:
\"Nu s-or prăvale munții\".
Acuma nu mai plâng
De-a pieptului durere.
Ci câteodată, când și când,
Mai blastăm în
Ascultați voi un moșneag
Cu inima amară.
Un păhărel de vin dulceag
Să-mi dați și o țigară.
Și dați-mi voie ca să șed
La masa dumneavoastră,
Oleacă sufletul să-mi dreg
Cu stropul de
Mă ard ochii tăi,mă dor
Le simt chemarea iubită
În mine scripturile mor
Mă las purtat de ispită.
Mă prinde-n vrajă o iubire damnată
Și îngerii plăng, și cântă viori,
Suav și dulce amorul
Plouă rece și plouă mărunt
Pe tristu-mi vers,pe tristu-mi cuvant,
Pe pasărea moartă,pe negrul pamânt.
Cu crengile frânte mai plânge în vânt
Salcâmul sădit în cap de mormânt.
Plânge
De prin viile amintiri
Am făcut o policioară
Rânduind apoi iubiri
De odinioară.
Dintre toate câte-am strâns
Și-s trecute ce mâhnire!
Una n-are loc în rând
Prima mea iubire.
Unde oare am
Cu crenguțele-i pletoase
Ne sărut-o salcie.
Dunărea, curgand la vale
Cu sclipirea-i lucie
A trezit împărăția.
Și-au ținut cu toții sfadă
Mai mare minunăția
Să se ducă și s-o vadă.
De prin
Aș vrea să uit de-ar avea rost
La suflet să mă dreagă
Iubirea noastr-atât a fost
O urmă pe zăpadă.
Poveste e și totuși nu-i
Căci ne-am iubit odată
Ca o icoană prinsă-n cui
Făptura ta
Ședeam pe-o bancă amândoi
Eram major, eram bărbat.
Fumam de acum țigări de foi,
Că îmi luasem\"dreptul\" la fumat.
Tu mă priveai cu ochi mirați
Iar timpu-n loc parcă rămase,
Și am stat așa
Pic,pic,pic!Se scurge timpul
Cu fiecare picătură de ploaie
Anii ne dălțuie chipul,
Din plete curg secundele șiroaie.
Grăbiți,nici nu băgăm de seamă
Mai plouă câte o toamnă peste noi,
Furați
La ceasuri târzii
Iubito te chem
Dacă n-ai sa vii
Trimite-mi un semn.
Un cântec de greier
O frunză pe lac
În luna lui prier
Pe-aleea din parc.
Trimite-mi luceferi
A vântului
O tată!Hai să-ți cînt colindă
Colindă pentru cei ce nu-s
Să ieși afară-n prag la tindă
Să fulguie încet de sus.
Cum neaua între noi se-așterne
Și mâna-n clanță-ți amorțește
Trudita mână,n-a
Orb
Mă strecor printre orbi.
Pe strada absentă,
Mută,
Pășesc cadențat
Pasul de orb.
Și bîjbîie orbii puhoi
Pe strada mare.
Ne mai lovim,
Orbiți,
Unii de alții..
Dar păstrăm cadența.
În camera mea,c-o masă și-un scrin
Tot vin,mă cuprind și pleacă,iar vin,
Idei fantomatice,himere,coșmaruri.
Vreau să simt liber,și plin de elanuri.
Și merg la fereastră,afară e noapte,
Cu ochii
Cu mintea ta ai hărăzit
Lumii,o nouă soartă.
Prin\"ROATA\" ta a-ntrezărit:
Să facă altă\"ROATÃ\".
Așa ai fost de atunci mereu
Prin scurgerea de veacuri,
Când omului i-a fost mai greu,
Tu ai
În țara lui Þepeș ce doarme
În țara lui Ștefan-o doamne!
În țara Marii Uniri
poporul mai rabdă umiliri.
oare la ce bun s-au mai jertfit străbunii?
ne-au învățat degeaba rostul pâinii?
nici urmă
