Poezii

Autoexilul temporar Unica soluție De-a fugi de involuție De a trăi măcar? Când la tine acasă Nu îndrăznești să speri Mulțime de șomeri Ce vor ca să trăiască. Își vor cerca o soartă Pe

M-opresc în poiana cu flori moarte.Suspin. Plâng așteptând păsări care nu vin. Chiar hohotul ierbii demult a pierit, În ăst anotimp de coasă rănit. E atât de sumbru, că nici eu nu știu De e

O! De-aș putea să zbor.. Să fug de-a lumii știre De recea ei privire, Urmând al meu fior. Nălțam-aș nor banal Din crestele de valuri Pe-a lumii idealuri Să pot ploua real!

Ce e moartea?V-ați întrebat? M-am întrebat. E așa , un vals. Și valsul acesta îl dansezi O singură dată! M-ai sunt unii, se spune, Ce l-au dansat De două ori Dar nu-i așa Tot odată l-au

Se lasă pe oraș un nins nocturn, Copacii-s niște stafii neclintite. De sus de tot, din bezna de ceaun, Cad giuvaieruri albe-nveselite. Lumina unui felinar stradal Îmi spune acum că cerne

Și totuși, lumea e un bâlci perpetum, Totul e timp, mișcare, fantezie. Cum e acum, așa va fi și postum Deci totul e o falsă frenezie. Și totuși lumea-i ca un teatru trist, De-ai s-o privești

Doamne dă-mi putere mie Și-un vin roșu,sângeriu, Când o trece peste vie Anotimp cărămiziu. Să pot strânge-n cramă iară Poloboacele cu vin, Și-n acorduri de vioară Câte-un păhărel

S-a spulberat un vis Trăit cu ochii minții Plângeam atunci, iar tu mi-ai zis: \"Nu s-or prăvale munții\". Acuma nu mai plâng De-a pieptului durere. Ci câteodată, când și când, Mai blastăm în

Ascultați voi un moșneag Cu inima amară. Un păhărel de vin dulceag Să-mi dați și o țigară. Și dați-mi voie ca să șed La masa dumneavoastră, Oleacă sufletul să-mi dreg Cu stropul de

Mă ard ochii tăi,mă dor Le simt chemarea iubită În mine scripturile mor Mă las purtat de ispită. Mă prinde-n vrajă o iubire damnată Și îngerii plăng, și cântă viori, Suav și dulce amorul

Plouă rece și plouă mărunt Pe tristu-mi vers,pe tristu-mi cuvant, Pe pasărea moartă,pe negrul pamânt. Cu crengile frânte mai plânge în vânt Salcâmul sădit în cap de mormânt. Plânge

De prin viile amintiri Am făcut o policioară Rânduind apoi iubiri De odinioară. Dintre toate câte-am strâns Și-s trecute ce mâhnire! Una n-are loc în rând Prima mea iubire. Unde oare am

Cu crenguțele-i pletoase Ne sărut-o salcie. Dunărea, curgand la vale Cu sclipirea-i lucie A trezit împărăția. Și-au ținut cu toții sfadă Mai mare minunăția Să se ducă și s-o vadă. De prin

Aș vrea să uit de-ar avea rost La suflet să mă dreagă Iubirea noastr-atât a fost O urmă pe zăpadă. Poveste e și totuși nu-i Căci ne-am iubit odată Ca o icoană prinsă-n cui Făptura ta

Ședeam pe-o bancă amândoi Eram major, eram bărbat. Fumam de acum țigări de foi, Că îmi luasem\"dreptul\" la fumat. Tu mă priveai cu ochi mirați Iar timpu-n loc parcă rămase, Și am stat așa

Pic,pic,pic!Se scurge timpul Cu fiecare picătură de ploaie Anii ne dălțuie chipul, Din plete curg secundele șiroaie. Grăbiți,nici nu băgăm de seamă Mai plouă câte o toamnă peste noi, Furați

La ceasuri târzii Iubito te chem Dacă n-ai sa vii Trimite-mi un semn. Un cântec de greier O frunză pe lac În luna lui prier Pe-aleea din parc. Trimite-mi luceferi A vântului

Orb Mă strecor printre orbi. Pe strada absentă, Mută, Pășesc cadențat Pasul de orb. Și bîjbîie orbii puhoi Pe strada mare. Ne mai lovim, Orbiți, Unii de alții.. Dar păstrăm cadența.

În camera mea,c-o masă și-un scrin Tot vin,mă cuprind și pleacă,iar vin, Idei fantomatice,himere,coșmaruri. Vreau să simt liber,și plin de elanuri. Și merg la fereastră,afară e noapte, Cu ochii

Cu mintea ta ai hărăzit Lumii,o nouă soartă. Prin\"ROATA\" ta a-ntrezărit: Să facă altă\"ROATÃ\". Așa ai fost de atunci mereu Prin scurgerea de veacuri, Când omului i-a fost mai greu, Tu ai

În țara lui Þepeș ce doarme În țara lui Ștefan-o doamne! În țara Marii Uniri poporul mai rabdă umiliri. oare la ce bun s-au mai jertfit străbunii? ne-au învățat degeaba rostul pâinii? nici urmă

e-atâta liniște la noi în oraș mai dorm cetățenii prin piețe, mai plânge-n batistă câte-un nevoiaș și câtă mâhnire pe fețe. e-atâta liniște la noi în oraș doar câte-un plânset surd se

haideți să ne privim în noi înșine să ne oglindim în sufletele noastre chinuite ca intr-o fântână și să ne spunem înșine cum arătăm fiecare să se redescopere fiecare să recunoască în el în

în inima mea,dorul și-a adunat vreascuri; a turnat peste ele amintiri scăpărând apoi din dragoste peste oameni și locuri_ acum arde în mine dorința reîntoarcerii.

Straiele nopții,a lumii pruncie, Și cicluri de fum,ale vremilor spasme Le aduni.Apoi,cu semn de vecie În scoarțe lucioase ai putut să le prinzi Le vinzi! Albastre flori,zămislite-n

sunt doar un poet în țara poeților lacrima ofurilor voastre neauzite. sunt doar un poet în țara tristeții o mică stea pe cerul de ceaun doar atât. sunt doar un poet în țara

Oriunde-ai fi tu ești român, Și de-ai fi sluga ori stăpân, Oricâte averi de vei avea Avere nu-i ca țara ta. Oriunde-ai fi tu ești român Și-n pieptul tău un mic cătun Din cei mai bun din

Pierit-a vara cu un muget scurt Rănită iar de-o veche melopee Ce-o cânta pașii toamnei.Se aud Cum galbene mor frunzele pe alee. Pierit-a vara c-un surâs amar Căci ne-a lăsat săraci cum ne

O!Doamne,ai grija de noi, De nația româna, Cât suntem de goi... Ferește-ne de război, De acei care pâna Ieri se luau de mâna Și care urzeau Þara o dadeau, Celor de la Est Celor de la

Prin virginile poiene Plâng mioare și plâng fluturi Iar poetul prin poeme Lăcrimând așterne stihuri, Lupii ce le dau târcoale Tot zâmbându-și coltii falși, Bulbucați se ling de bale Cu mândria