AnaIII

În sufletul Anei, după întâmplarea în care ea făcuse acel gest pe care toți ceilalți îl găsiră cel puțin nebunesc, se făcuse întuneric. Și nimeni nu încerca, poate știindu-i firea închisă, să facă ceva, s-o încurajeze sau măcar s-o ironizeze, așa cum mai făceau ei uneori, mai ales când o surprindeau \"făcând balet\" în spatele casei. Își dădeau cu toții seama că în ea se petrecuse oarecare schimbare, un fel de resemnare sau poate ceva mai grav. Nu aveau să știe despre ce era vorba până într-o zi când ea, cu chipul livid, cu ochii înroșiți de o ură necunoscută, a năvălit în fața maică-sii: -Mamă, sunt însărcinată și n-o să mă duci să fac avort. M-am hotărât și dacă îți va fi rușine cu mine, eu plec la bunica sau unde vrei să mă trimiți. Cuvintele ei s-au auzit clar, răspicat, tonul îi era calm iar inima și-o simțea de gheață. De câteva zile o auzea maică-sa plângând prin somn, de câteva zile, realiză ea fulgerător, Ana nu mai vorbise cu nimeni și se trezea înaintea tuturor dimineața. -Și ce-ai să faci, ai să-ți distrugi viitorul și-ai să accepți ironiile satului? Sau poate ai să crezi că pentru ceilalți contează că ăla e un neisprăvit și te vor plânge în cor? Mergem mâine în oraș, o să-l strâng de gât dacă nu-și recunoaște vina. -Nu e nevoie, nu vreau să-l mai văd mamă. Pentru mine e important dacă mă înțelegi tu. Nu vreau să... Lacrimile îi înăbușiră ultimele cuvinte. Plânse întâi încet, apoi din ce în ce mai tare strângându-și cu mâinile mijlocul de parcă urma să se întâmple ceva groaznic cu acea parte a corpului ei. Maică-sa a prins-o în brațe, plângând cu ea și-o durere necunocută a simțit că-i strânge inima. Cum de se putuse întâmpla? De ce n-a reușit să controleze situația? Cum dintre atâtea fete din sat, dintre care despre unele se auzeau o mulțime de vorbe rele, tocmai fetei ei cea lăudată și căutată de atâția băieți vrednici i se năruise viitorul? Și ce o fi gândit cu mintea ei ciudată de s-a hotărât ea singură să se facă de râsul lumii? Relația dintre cele două nu fusese niciodată, până atunci, o relație de comunicare. Ana se supunea rar mamei ei, deși o admira pentru vastele ei cunoștințe, pentru liniștea și buna organizare în care se derula viața lor. - Nu știu Ană, gândește-te bine, Dumnezeu te iartă că ești tânără și n-a fost vina ta sau poate dacă-i spui ...nu știu ce-i în capul tău.Ce o să faci? -Știu eu, îi răspunse fata . Nu s-a mai dus la facultate. Toamna a luptat cu urmașa ei pentru tronul pământului încă ceva vreme. Iar ea s-a închis în casă și după ce-a recitit toate cărțile din bibliotecă, a descoperit biblioteca comunală. Sufletul ei avid să se ascundă de realitate a primit cu înfrigurare această unică evadare, lumea cărților. Și s-au perindat prin mintea fetei o mulțime de personaje, munți, mări, corăbii vechi sau criminali roși de remușcări târzii, contese frivole și eroine ale dragostei, toți efemeri, toate ireale. Și ai fi putut s-o vezi coborând din dealul școlii, cu cărțile la piept, cu mintea împrăștiată, cu ochii plecați în pământ, cu fața palidă și lipsită de zâmbet.Te-ar fi salutat și poate nu ți-ai fi întors capul s-o mai privești odată, nimic nu trăda încă blazonul rușinii. Satul însă știa și o compătimea pe biata fată, despre care știau toți că era bine crescută și harnică. Auziseră și ei că pierduse ocazia să \"facă școală\" de la maică-sa care a preferat să se destăinuie singură , într-o duminică, când se întorsese de la biserică. La ce bun să fi ascuns? Oricum s-ar fi aflat și-ar fi ieșit cine știe ce grozăvie de poveste neadevărată. \"Așa a vrut Dumnezeu\"... a concluzionat ea sub privirile nedumerite ale gospodinelor. -Dar tu nu poți s-o duci cu forța să facă avort? Nu te gândești că ea e tânără și nu știe ce înseamnă un copil? a întrebat-o o bătrână cu lacrimi în ochi de mila fetei. -Ana nu e ca nepoată-ta țață Marghioală, să-i spui fă aia și să te asculte. E încăpătânată și nu știu cum să fac să mă asculte. Eu n-am bătut-o niciodată, eu temele nu i le-am controlat la școală, eu grija ei n-am avut-o la învățătură. Fata asta a știut întotdeauna singură ce are de făcut și nu m-a dezamăgit niciodată. Femeile dădeau din cap aprobând-o pe biata femeie care se simțea în fiecare zi mai obosită, mai disperată. Ana însă trecea nepăsătoare pe lângă ele, salutându-le discret, ducându-și vraful de cărți la bibliotecă, unde deja era bine primită și lăudată de femeia care-i pregătea la câteva zile alte cărți prăfuite lăsate până atunci în uitare. Era doar o aparență calmul ei însă. Schimbările specifice sarcinei o afectau la fel ca pe toate celelalte mame. Își simțea sânii grei și își trecea frecvent mâinile cu un gest mecanic peste burta întărită. Până a simțit prima fâlfâire a vieții din burta ei, a urât acele schimbări. Dar cum să se ducă să rupă ordinea sorții? Așa a vrut să fie... Fusese în oraș fără știrea maică-sii și disperată că ar putea fi adevărat să fi rămas însărcinată, s-a dus cu inima strânsă și cu fața arzând de rușine la medic. -Ai trei săptămâni domnișoară, îl dăm afară? Ușurința cu care acea doamnă hotărâse în locul ei o făcu să sară ca un arc de pe masa criminală. -Vreau să-l țin. A fugit de parcă ar fi putut-o opri cineva s-o determine să se răzgândească. Cui îi păsa, oamenii pe lângă care trecea cu pași grăbiți n-aveau nici cea mai vagă bănuială și nici nu i-ar fi interesat... S-a întâlnit și cu el dar nu programată la fel ca la medic ci întâmplător sau poate cine știa, nimic nu poate fi întâmplător, poate pentru a-și întări convingerea că el n-o să cadă în genunchi implorând-o să-l ierte și nici ei n-o să-i mai sară inima din piept de emoție că-l vede. S-au întâlnit și-atât. -Ce mai faci, încercă el să încropească o discuție. - Acum am fost la medic. -Și? -O să am un copil. -Nu poate fi al meu nu? -Nu, stai liniștit, e al meu. -Vreau să spun că nu cu mine ai rămas, nu? Că n-avea cum, știm amândoi că...Își opri cuvintele nespuse sub privirea dezgustată și ironică a fetei. -Nu e al tău, poți să-ți vezi liniștit de meciurile tale, de concerte și de tot ce-ți mai poate trezi interes... Nu s-au mai văzut mai apoi decât în treacăt pe stradă, el încercând să-i surprindă privirea, ea trecându-și ochii prin el ca prin gol. Iarna s-a așezat într-o singură zi peste tot ținutul. A nins de parcă cineva acolo sus în cer se juca transformând printr-o magie burnița mohorâtă în fulgi delicați și jucăuși. Sufletul Anei se lipise de geamul camerei ei, de unde se vedea până departe panorama iernii. Și se obișnuise din ce în ce mai des, acel suflet sfios, să alunece pe panta amintirilor, să se agațe disperat de vremurile copilăriei. Și-acum, în mintea ei, se perindau alte ierni, când ea locuia încă în orașul ei natal, când odată cu primii fulgi ea, își așeza pe caloriferul fierbinte o haină veche de-a maică-sii și cânta împreună cu radioul ăla cu nume de ocean o melodie de-a lui Marius Þeicu...\"Ninge iar, ninge iar... este iarnă iar\". Și-atunci visa prea mult. Își amintea mai ales de acea iarnă când totul s-a schimbat, când liniștea ei interioară a fost tulburată pentru prima dată de un eveniment nemaiîntâlnit. Revoluția din 89.