Catrina lu\' Pup

Fieeerrrr.... Fierrrrr...Fierrrr. Din căruța ticsită cu sobe mîlite de-abia se mai vedea țiganul ăla mărunțel. De cînd eram mic mă întrebam cum naiba țiganii ăștia au vocea așa de pițigăiată de se aude în juma\' de sat. Față în față cu mormîntul bunicii se căsca o groapă proaspătă. Groparii tocmiți de prin sat stăteau lîngă monumentul eroilor și sugeau dintr-o sticlă cu rachiu gălbui. Am început să mă întreb iar: de ce toate cimitirele trebuie să aibă un monument al eroilor. Poate ca o scuză pentru dependența de viața obișnuită. Nu știu. Am trecut ușor cu degetele peste crucea de ciment ca și cum aș fi aranjat părul bunicii. Nu știam ce să fac mai mult. Am tot scris despre morți dar n-am știut niciodată să-i plîng. Alături movila proaspătă de pămînt îmi părea o căciuliță îndesată pe creștetul unui nou-născut. * E curios cum o dată cu creșterea spațiile se micșorează. Pe vremuri terenul de fotbal mi se părea imens. Acum l-aș fi străbătut doar din zece pași. Dacă mă ridicam pe vîrfuri eram mai mare decît butucii de vie. Chiar mă întrebam dacă noi creștem în sensul corect. Adică noi ne înălțăm la suprafață dar poate în pămînt sînt lucruri mai mari decît noi. Poate că sub pămînt există alte unități de măsură iar terenul de fotbal ar putea străbate oamenii doar din zece pași. * Miluță mai ții minte cînd mergeai la prășit cu căștile pe urechi? Bunică-miu se ridicase din pat. Oasele îi trosneau ca puntea de peste Siret pe care treceau mirii din satul vecin să-și vadă miresele. Ceilalți au început să rîdă. Cînd prășeai tu mă cu căștile pe urechi? În \'96 fusesem în Austria și-mi cumpărasem primul meu walkman. Aveam o singură casetă și aia șutită de pe undeva. O ascultam în neștire la prășit la scos cartofii la recoltatul sfeclei. Pînă s-a agățat banda. Mi-am ridicat ochii spre tavan. Cîteva muște se zbăteau în lipiciul muscărițelor. Pe ulița acum asfaltată se auzeau chiote și lăutari. La cîteva case mai încolo a lu\' Burcă își mărita fata. Cunoscuse un băiat din satul vecin care lucra pe șantier în Irlanda. Bunică-miu molfăia o clătită. Nu voia să-l vedem cînd mînca. Mai mult se îneca. La ora 12 clopotul a început să bată Îngeru\' Domnului. După ce s-a încheiat a început să bată din nou. Rar. În fața bisericii feciorii de biserică au scos o năsălie. * Ai albit Miluță. Þi-ai lăsat barbă Miluță. Da\' despre guvern tot de rău scrii? Ai grijă să nu care cumva să vină să te lege. Am zîmbit. De-abia înțelegeam ce spune. Mă gîndeam că după ce creștem toți bunicii inventează o limbă numai a lor. O lume numai a lor în care noi sîntem personaje importante. Probabil că ei au nevoie de asta ca un fel de patalama care să le confirme că nu au dat greș. Că noi am ajuns oameni importanți. Apoi a început să vorbească în germană. Mai știa cîteva frînturi pe care le învățase în timpul războiului. S-a oprit brusc și a întrebat: da\' cine-a murit? * Cînd se termina vacanța de vară și trebuia să plecăm la oraș bunică-miu ne chema pe fiecare în odaie. Ne strecura în buzunar cîțiva bănuți de parcă ne-ar fi pregătit să trecem dincolo. În autobuz ai mei mă întrebau de fiecare dată: cît ți-a dat? Știi că tre\' să-i pui în casă pentru că sînt multe de cumpărat. La plecare ai mei i-au lăsat în cărticica de rugăciune niște bani pentru pîine și banane. Da\' cine-a murit? Catrina lu\' Pup tataie. Catrina lu\' Pup. Da\' ce avea? Era bătrînă tataie. Cea mai bătrînă din sat. Pe Catrina lu\' Pup n-o puneau ține prea mult în fața bisericii. Era cald și mai pe seară venea și nunta lu\' Burcă. Cînd am plecat a dat radioul tare și s-a întins înapoi în pat. Uneori se prășește cu căștile pe urechi. Uneori se moare ascultînd r.f.i.