Poezie
sinestezie
percepții
2 min lectură·
Mediu
somnul. întotdeauna cald
întotdeauna febril ca nevoia de metadonă
vine fără să mai apuc să mă uit la ce mi-am propus
fără să mă mai gîndesc la tine.
un întuneric necondiționat care mă întoarce pe-o parte pe alta.
mă chircește.
privit de sus trupul meu seamănă cu o mașină americană
prea lată să poată parca în pătratele strîmte de la kaufland.
uneori prea obosit să dorm. nici respirația sincronizată
nici golirea de gînduri nici efortul nu mai ajută. ochii rămîn holbați pe
albul carnivor al pereților.
din trei în trei zile îmi vine să urlu. aici nu mai locuiește nimeni
sau dacă locuiește o face pe vîrfuri. din trei în trei zile citesc apometrele
notez conștiincios metri cubi.
demult visez o acumulare de gaze care să facă țăndări apartamentul.
să-ți dau de știre că încă mai sunt fascinat de explozii.
încă mai sunt.
aici nu mai locuiește nimeni sau dacă locuiește nu sunt eu.
*
oameni priponiți ca niște cîini de pază în locuri comune.
se învîrt în jurul cuștii pînă ce lasă un șanț destul de adînc.
vizibil din orice punct.ca marele zid chinezesc martor al trecerii
și izolării.
imaginez o mie de gesturi
venirea ta de la bibliotecă
depresia
plimbările tale pînă unde se sfîrșește șoseaua și înapoi
mișcarea degetelor de la picioare
emoția
somnul. întotdeauna straniu ca o despărțire pe fugă.
*
ce mă ține în viață în afară de ibuprofen.
mai întîi frica de a te pierde înainte de a mă dezbrăca complet.
mai întîi tandrețea care mă surprinde înainte de a mă dezbrăca complet
de parcă în mine ar exista cîte un om pentru fiecare om.
mai întîi frica de a te pierde înainte ca totul să se consume ca o flacără lipsită de oxigen.
mai întîi frica.
apoi dimineața în care mă trezesc senzația vagă am mai trăit
momentul acesta de lipsă
cînd apar la suprafață frînturi de oameni de locuri
și nu sunt altceva decît o stație de epurare tu ai spune
că e sindromul membrului lipsă
dar știi deja totul e nisip mișcător și niciun punct
de sprijin în preajmă
*
nimic nu se pierde. ca într-un lanț trofic
oamenii care nu mai sunt hrănesc oamenii care mai sunt.
întotdeauna febril ca nevoia de metadonă
065256
0
Oamenii par niște câini ce păzesc slăbiciunile și angoasele recalcitrante ce amenință să-i părăsească, cu scopul de a deveni hrană pentru “oamenii care mai sunt”.
Un poem convingător, vast, cu idei originale și fecunde, cu imagini inedite și șocante, scris într-un stil penetrant care îmi place ; un poem ce merită cu prisosință steluță.