am dreptul să nu spun nimic

Maică-mea m-a născut la Iași pe vremea cînd era studentă. E curios cum copiii nu-și văd niciodată părinții ca pe niște bărbați sau femei. Tot ce știu e că taică-miu a cunoscut-o pe mama cînd a venit în cămin să împrumute de la colega ei de cameră o carte de zootehnie. Din orășelul în care locuiesc și pînă spre oriunde e cale de multe ore. N-am înțeles niciodată de ce întoarcerea acasă are doar două sau trei legături CFR, în vreme ce spre oriunde trebuie să schimbi o mulțime de trenuri. Unele chiar la distanță de cîteva minute. Și n-am înțeles de ce dacă mă aflu oriunde la agențiile de voiaj pot găsi oricînd bilete cu loc rezervat spre casă, dar dacă vreau să plec oriunde trebuie să stau în picioare. E cale de multe ore. Există orele nimănui, născute cu pumnii strînși în veceuri publice, după cum spunea Radu Ciornei. Nu mi-am cumpărat niciodată reviste sau ziare să citesc pe drumurile mele. Pe o stradă tipic englezească din Casharlton, într-o căsuță tipic englezească, pe o vreme la fel de englezească, frate-miu îmi spunea că cel mai important este drumul. Degeaba citești știri sau înveți pentru licență. Dacă nu ești atent la drum, sau, mai rău, îl dormi, habar n-ai unde ai ajuns. De la un timp E tot mai greu de spus Dacă-i vorba de dorința De-o femeie Sau de nevoia De-o țigară Iar mai apoi Dacă e zi Sau noapte Mai pe urmă Afli dintr-o dată Cît e ceasul Te-mbraci Te-ntorci acasă Te-nseninezi Te-nsori (Leonard Cohen – Viața-mi în straie de ceremonie) Parcă totul s-a întîmplat în altă viață. Ioana îi cumpărase lui Mat o pipă, iar mie Cartea Aleanului. Prin toate gările în care am fost stăteam cu fundul pe rucsac, îmi închipuiam o boltă uriașă de sticlă, apoi îl citeam pe Cohen: „petrece-ți multă vreme cu propria ta ură, somnorilă”. Lumea trecea pe lîngă mine și se uita cu milă: uite încă unul care a pierdut legătura. Poate și eu am trecut pe lîngă mine și-am întrebat ce citești, mă? Există ore cuminți, cu fundițe și guvernante, care trăiesc frumos, care se căsătoresc aranjat, vorbesc franceza în fața servitorilor. Tot Radu Ciornei a zis-o. Pe coridoarele infecte ale vagoanelor m-am simțit cel mai bine. Ca-ntr-o leprozerie unde nimeni nu te arată cu degetul pentru că toți sînt la fel de bolnavi. Îmi sprijineam tîmpla de geam și priveam întunericul exact ca un pușcăriaș care are dreptul la o vizită conjugală. Atîția copii se sinucid în oameni mari, ochii noștri colecție de monitoare împînzesc inutil orizonturile. Asta e de la Radu Herjeu citire. Cînd l-am cunoscut pe Radu împărțeam țigări boschetarilor de la TNB. Dacă ar fi s-o judec la rece, dependența de tutun, de alcool, de cafea, e uneori sănătoasă. Ce te faci, în schimb cu dependența de borne kilometrice, cu dependența de pleoape încercănate? Cînd vine seara suni pe cineva și prelungești discuția pînă îți amorțește mîna pe telefon. Dar tu stai spînzurat de vocea din telefon ca un păianjen care țese o plasă nouă taman cînd la meteo se anunță intensificări ale vîntului. “Oamenii se bulucesc unii în alții, ceva ceva o ieși de aici, zilele se numără în fișicuri aramă argint uneori aur medalii de merit pentru bănuțul aruncat unui cerșetor”, spunea Radu Herjeu. Să mori tu că nu-ți mai este frică de viespi? Hai mă, ce dracu, doar știi că ele simt frica. Ai avea acuma tupeu să mergi pe balcon să fumezi cînd o viespe a căzut în cutia cu cîrlige de rufe?