Elisabeta Graur

îi spusesem, pentru că e, cumva, o schiță a unor gânduri care m-au bântuit. Cam dilatate :) aceste gânduri, sunt de acord că trebuie să revin pe text. Mulțumesc frumos pentru cuvinte, pentru semnul lăsat aici și pentru rochița frumoasă pe care i-ați pus-o textului meu.

Cred că ar putea fi soluția. Pentru că răcoarea o găsești la umbră, umbră care ți se așează la picioare, întinzându-se pe jos; apoi, umbra chiar este întărită, evidențiată de soare și nu se mai vede în lipsa acestuia, dispare când plouă.

Vă mulțumesc, domnule Stoica Dan, pentru lecturarea textului scris de mine, precum și pentru semnul lăsat. Dacă el a contribuit la hotărârea dumneavoastră de a citi ”Război și pace”, mă bucur foarte mult, întrucât consider că această operă a lui Tolstoi merită cu prisosință timpul nostru. Mă bucur cu atât mai mult cu cât, în această prezentare am fost puțin... părtinitoare. Pe nedrept, poate.

Frumoase imagini in acest poem, cumva potrivite cu Noaptea Sanzienelor, cand -lasand fricile deoparte - putem chema ingerii sa ne “rasfire firele de rasura” si sa ne descante de toate, si de plete carunte, mai ales de plete carunte. O lume imaginala -de imagini, asadar, iar nu imaginara - care tocmai se deschide. Pentru cei care stiu sa o priveasca. Mi-a placut mult acest poem.

Prietene Emil Dogaru,
în problema cu sufletul ai dreptate... E \"călcâiul lui Ahile\" al meu... și e motivul pentru care scriu... îmi \"descarc\" apăsările, apoi respir mai ușor. Dar tu știi asta, pentru că o cunoști pe \"fetița aceea\"... Și ai dreptate: nu-mi iau niciodată \"recuzita\" înapoi. Emil, lucrurile chiar au suflet! Trebuie doar să ne oprim puțin și să le privim... atât... Ți-aș spune mai multe, dar mă tem că voi fi din nou trecută la offtopic... Așa că îți voi spune despre text: mi-a fost inspirat de un prieten. De la el știu că \"se poartă diferit, diferitele lemne\"... și că lemnul de păr e tenebros, cel de prun e docil iar cel de salcâm e cochet... El obișnuiește să își \"sădească gândurile\" în lemne... și ce lucruri uimitoare ies!
În rest... ți-aș spune doar că nu sunt îngrijorată de \"invidia\" pe care ai putea-o simți față de scrisul meu... ci de dezamăgirile pe care scrisul meu ți le-ar putea provoca, mai târziu...
Emil, să \"păstrăm proporțiile\", deci :)
Mulțumesc pentru aprecieri. Evident că sunt copleșită!
anamaria

Domnule profesor Emil Iliescu,
mulțumesc pentru faptul că acordați atenție scrierilor mele. Constantin este un personaj pe care l-am creat cu mult drag. Eu iubesc tot ceea ce mă face să vibrez, tot ceea ce vine în întâmpinarea trăirilor mele. Oamenii sensibili crează lucruri minunate, iar sculptorii se numără printre ei. De aceea i-am creat lui Constantin - atât cât am putut - un destin fericit. Și, pentru a nu fi singur, i-am dat-o pe Duna... un suflet credincios...
cu prietenie și mult respect,
anamaria

Mulțumesc Florian Abel, mulțumesc Rodean Ștefan-Cornel.
Până acum am scris șase epigrame. Trei le-am postat zilele acestea pe \"agonia\" (una este aceasta), iar alte trei le-am scris în urmă cu mulți (!) ani, când am avut plăcerea să stau la masă (în cadrul unui \"banchet\") alături de distinșii poeți în grai bănățean Marius Munteanu, Victor Schiopescu și Ionel Iacob-Bencei. Eram foarte, foarte tânără și domnul Victor Schiopescu a \"profitat\" de timiditatea mea de atunci și mi-a făcut o epigramă pe care a scris-o pe verso-ul unei cărți de vizită pe care mi-a oferit-o. Era așa:
\"La un banchet
Eu, în viața mea de dramă
Încercând să-ți fiu pe plac,
Am să-ți fac o epigramă
C-altceva nu pot să-ți fac...\"

Sigur că am fost încântată și revoltată în același timp. Aveam 22 de ani și \"revolta\" ținea de lipsa de îndrăzneală de a răspunde acestei provocări. Bine, nu am răspuns \"cu voce tare\" că, în gândul meu, le-am făcut câte o epigramă fiecăruia. Le redau mai jos. E prima dată când o fac. Una este prea dură...

Domnului Marius Munteanu:
Maestre, ce coincidență,
Ne-apropiem de o răscruce:
Eu am puțin până la nuntă
Iar tu puțin până la cruce.

Domnului Virgil Șchiopescu:
N-am încredere în tine
Un exemplu, să-nțelegi:
Tu, deși îți spui \"Șchiopescu\"
Ai picioarele întregi.

Domnului Ionel Iacob-Bencei:
Maestre, nu-ți contest talentul,
Doar prezentarea și-e cam \"șoadă\":
Deși ești zdravăn cât un munte
Ți-ai așezat și satu-n coadă.

Acum, sigur, nu știu dacă e corect să scriu acestea aici, destinatarii neavând posibilitatea să-mi replice... așa cum nu am făcut-o eu atunci.. deși aveam posibilitatea...
Cu această ocazie aș mulțumi domnului Ghinea Nouras Cristian pentru \"Literatura în grai bănățean este un fenomen viu\"... Mi-a plăcut articolul.
anamaria

așezat în pagină și lăsat în seama cititorului, un poem naște o seamă de trăiri, unele total străine autorului. Avem, fiecare, propriile filtre care ne ajută să decantăm ceea ce citim. Eu am citit/simțit aici un poem rotund, matur, care mă ajută, cumva, să luminez cotloane prăfuite ale propriului eu. În mod deosebit, am reținut: ”Iar făptuirea noastră (…)/ Păpădie într-o răsuflare…”

cuvintele și semnul de apreciere, mulțumesc mult, Carmen Sorescu!
Mărturisesc că ieri, înainte să public textul, încercasem să transform aceste gânduri într-un mic poem dar, pe la jumătatea lui, m-am orit simțindu-mă - cumva - trădată de formă. Am ales să public așa pentru că, dacă mai așteptam să-mi vină inspirația pentru transformare, trecea și Crăciunul, trecea și vremea dezlegării la îngeri... :)

e binecuvântare și blestem, deopotrivă; fiecare bănuț își are reversul. Dar voi privi acum doar partea strălucitoare a acestuia și vă mulțumesc din suflet, domnule Nicolae Diaconescu, pentru mișcătoarele cuvinte lăsate aici!

cuvinte, pentru aprecieri, pentru steluțele-gemene, :) pentru efortul (re)depus de a scrie atât de frumos despre textul meu, mulțumesc mult, Cristina-Monica Moldoveanu! Mulțumesc și pentru evidențiere și, în general, sunt recunoscătoare pentru tot!

frumoase, pentru care mulțumesc mult, deopotrivă pentru (în)semnul luminos; și, cel mai mult, pentru rezonanță!

E adevărat, problema artistului este tratată cu foarte multă competență în lucrări memorabile. Mie mi-a venit în minte cartea lui Joey Goebel datorită titlului său extrem de sugestiv.
Deși, prin extensie, termenul de ”artist” poate desemna o persoană care dă dovadă de talent în domeniul în care își desfășoară activitatea, sunt de acord că un sportiv este departe de ceea ce numim, în general, ”artist”. Chiar dacă gimnastica este ”artistică” (despre acest sport era vorba, în special).
Mulțumesc mult pentru cuvintele lăsate aici. Mă onorează.

Am citit cu plăcere și acest text iar la: ”Păcat că nu citează autorii, a trebuit să fac eu cercetări, să-i identific.” am hotărât să las un semn de mulțumire pentru zâmbetele pe care proza dumneavoastră mi le-a stârnit. Felicitări!

Un poem al iubirii, în care m-am regăsit și pentru care mulțumesc. O frumoasă trecere prin viață, cu un „a fi” conjugat mai mult la trecut. Urmează iarna, „lumina este din ce în ce mai puțină”. Totuși, îmi pare că versurile ascund mult optimism, sentiment care-și trage seva din Ea, din Copii, din Vise. O trăire caldă, ca un cuib căptușit cu resturi de vară. Un cuib care ia forma inimii. Ce mai contează iarna, frigul?
Multă, foarte multă sensibilitate.

e foarte multă sensibilitate aici
unele imagini sunt impresionante:

“era atâta alb în jur că frigul din suflete
părea să fie al ninsorii
cu îngeri răsuciți ca niște coroane
pe gâtul crucilor ce așteptau
de-atâta vreme îmbrățișările “

totuși, aș pieptăna puțin poemul păstrând doar esența, ineditul
evident, e doar părerea unei cititoare
anamaria

în prima strofă a acestui poem m-am regăsit în așa măsură încât n-am putut să trec fără să las semn.
trebuia să mulțumesc pentru ceea ce am simțit, citind-o.
așadar, mulțumesc

am citit cu emoție \"Povestea păsărilor călătoare\".
și pentru că nu este gratuită, și pentru că sunt un om de onoare, voi avea grijă să plătesc această emoție așa cum dorește autorul.
mai e ceva: sper că nici păsările nu-și vor uita zborul, nici oamenii nu-și vor abandona visele!

Îmi plac „zânele criogenate în cărți” chiar dacă fac parte din minciună. Și „boabele de grâu care bârfesc șoptit sub cerul de bomboane” îmi plac, chiar dacă fac parte din colivă.
Mă gândesc că eu înțeleg poezia altfel decât ar fi vrut autorul (ca cititor am acest drept:)) pentru că mie și „tărâmul copilăriei fără maturitate” îmi place și deja mă gândesc unde să găsesc un ou clocit (cam greu pe frigul ăsta). E un joc? E frumos.

Întâmplarea este „aproape reală” (evident, am „îmbunătățit” această realitate pe ici, pe colo) și se pare că m-a marcat într-un fel, din moment ce mi-a venit să scriu despre ea după atâta amar de vreme.
Despre comparația cu viața, știu și eu? Poate am exagerat. Mi se întâmplă uneori, când sunt supărată pe ea :). Atunci o mai „lovesc” puțin. O fi subconștientul, o fi excalibur :)
Mulțumesc pentru oprirea pe textul meu și pentru semnul lăsat.

zic și eu:

E limpede că-n România
Nu-i lucie doar sărăcia
Și că adesea se vădește
Că și prostia strălucește.
Un necesar pentru sclipire:
Înaltă, blondă și subțire,
Să asorteze la palton
O geantă by Louis Vuitton.
Dar se mai poate și-n alt fel:
Să fii, de pildă, menestrel.
(Doar dacă nu ești prea nătâng
Și poți să cânți când alții plâng.)
Mai strălucesc (de-ngheață tare)
Mucozitățile nazale
Și de aici, ușor deduci
Cum că A. Gheorghe “este muci”.
(Eu cam așa am auzit
Că pe Vlădescu l-a orbit.)
Mai am o așteptare-amară:
“Fiat justiția!” în țară,
Să strălucească prin zăbrea
Tot ce nu-i “gold”, ci tinichea.
(din categoria: sus reprezentanții “grei”/udrea, bittman și andrei)

:) - :(
(traducere: râsu´ - plânsu´)