Elena Simona Popescu

uitat de după ușă ursulețul martinel cu un fel de blană maro demodată privește retard cu zâmbetul ambiental de pluș caută pe pereți desenele mele în carioca peste care s-au aplicat mai multe

Omul cu ochii tulburi ne privește într-o altă dimensiune ne dăm în lături făcându-i loc pe scena teatrului său jucându-și devotat la aceleași ore rolurile de cioban soldat politician preot sau

Mă arunc de cuvinte de pe fereastra ochilor deschiși lăuntrului luând vreo două trăsături esențiale scormonesc în sufletul celulelor mirate de extaz până devin copilul îmbrăcat într-o pădure

citesc și trag cu dinții de pielița deșirată a unghiei concluzionez: mamele nasc poeme de oameni așa cum ropotește firul ierbii sub tălpi poeții pândesc din ochiuri virtuale așezate în

Omul meu adoptat hai să ne luăm oamenii și să mergem ține-mă bine de mână să ne ținem bine de pereți de iarbă de soare sub noi e o punte mișcătoare spânzurată de timp sub punte e nimicul cu

E prea frig să mai privesc în oglindă șuvițele rămase blonde mă scufund în ecranul de idei al laptopului mă tăvălesc în căldura orbitoare o paginii electrizante înaintea ochilor mei lumea

Cerul deșert plutește pe ochii umezi eu el copilul ne modelăm tălpile mișcătoare în nisipul roșu așteptăm fluxul mă întind într-un templu de tăcere el veghează copilul rostogolește un pepene

Străzile zac prăbușite sub ape grele. Pământul înecat tace într-un moment de reculegere eșuat. Mulți îngeri au fugit din calea apelor. Câțiva, gârboviți, plâng ghemuiți pe la

De când a încurcat sforile păpușilor Sale lacrimile lui Dumnezeu s-au strâns laolaltă în angoasa mărilor lumii Într-o noapte a coborât pe pământ, ascunzându-se ca un copil cu aripile frânte sub

Croite după tiparul Evei 90-60-90 cocostârce blonde anorexice cu precădere fete bergdorf savantele frumuseții gheișe mignone elevate discret feministe convinse dependente de singurătate mame