În basmul meu, mai ninge cu pelin,
Iar timpul a uitat să se-ntomneze.
Taci! Lasă-mă să plâng și să m-alin,
Când zorii nu mai știu să intoneze
Orgii de roșu închinând mesteceni
Pe malul însetat
Cine-i femeia ce trupul mi-l poartă?
O chem și-mi răspunde cu numele meu.
Amforă-i, albă din zori până-n noapte,
Și fluviu de foc, în iubiri panaceu.
Cine-i femeia, lui Éros străină?
Își
Zănatic Timp,
ai ruginit lumina,
nu joci cinstit,
în umbre dorm altare;
în piatra arsă,
nu-și găsesc hodina
trecute patimi și ninsori arare.
Ascund tentaculara singurare,
în urna de
Tu știi mai bine, la “fierbinți”,
A fost un “bubițos” cam trist…
Primi steluță de la Sfinți,
Ieri spaniol, azi fracturist.
Și ca să vezi! “Direct în moarte”,
Îl duc bubițele din fund...
De
Sunt om, rătăcesc prin orgolii mărunte,
La porțile lumii îmi face cu ochiul
O stea căzătoare cu plete cărunte,
În glas gângăvit predicându-și deochiul.
Sunt om, nepoftit am să beau din
Tu n-ai să știi, iubite,
mai strigă-n mine noaptea,
din asfințituri calpe
se mai adapă sori.
Vânând tăceri eterne,
la cumpănă de ape,
vin cerbi cu stele-n frunte,
din sete de
La început de toamnă, ard ferestre,
Secundele se-mbată-n vremi din urmă,
O lună ca-n picturile rupestre
Se mistuie în brume care scurmă
În crugul alb de stele. Din năvod,
Luceafăr lustruit pe
Mi-e noaptea căruntă nesomnului soră,
Își leapădă strai tămâiat pe sub lună,
Sunt zorii aici, în curând o s-apună
În salturi bizare tăcerea gomoră.
Și trec prin omături de-a pururi cu tine,
De
Ciclop cu ochi hain, turnând otrava
în trupul care-mi ține loc de casă,
nuntește spaime, în măsuri egale,
închise în refugii. Nu-mi mai pasă
de toamnele încremenite-n aer.
Poem nedefinit,
Zorii-s aproape și luna se-aruncă
în țipătul roșu al ochiului gol.
Să tulbure clipa, cine-ndrăznește?
Astenic refugiu - poemul obol
adoarme zâmbind, silabele pleacă,
cu pas furișat,
Nu vă-ntristați, cu mine
nu piere lumea toată,
nici cerul nu se stinge
în roșu-violet.
Arzând în cupa vremii,
cuprinsă-n triolet,
voi trece, fără martori,
vetustă, vinovată
de rătăciri
bicefală eroare mustind de hiene,
parazit, ticălos, surogat ce emană
delirante miasme și pânde viclene,
renegat de oglindă, cangrenă umană,
condamnat la uitare, histrion alergând
după
Din vremi cu ferestre
pictate-n albastru
și sănii de lemn,
răstignite-n zăpadă,
fur versul din urmă
aiurea,
salmastru,
cu pleoapele grele,
în palme să-ți cadă.
Luceferi
din ieslea
Într-o zi, o nevestică,
Mândră, aprigă, voinică,
Roagă pe bărbatul ei
Să îi dea cincizeci de lei,
Ca să cumpere mâncare
Și o sticlă de vin, mare.
Stă zgârcitul, se gândește,
Numără, iar se
Sunt taine rostuite în piatra sidefie,
Și tu, culegătorul, le decantezi născânde
De stihuri singurate-n cuvânt ca apa vie.
Aleargă-n căutare, prin șoaptele plăpânde,
Torentele avide, sub bolți
Iubito, am să spun la fiecare:
Veneam la tine doar în ziua-n care
Nu-ți trecea pragul Gore ăla mare.
Când era el pe fază, salutare!
Ieșeai în prag, copilă iubitoare,
Cu chipul oacheș, toată
Ce lâncedă-i clipa, străină, plăpândă,
Arare zvâcnind vălmășite himere,
Sub zodii amare, cercând să ascundă
Cărarea cu umblet de fum și tăcere!
Ce lâncedă-i clipa, străină, plăpândă!
Pe rând,
În templul vremii, doarme chihlimbar
amurg râvnind la nopți cu sânziene
și picură lumini nepământene
livada ursitoarelor de har.
Mai fumegă sub zare veșnicii,
tot lunecând în piatra de
Vară făcui
din pustiile toamne,
jerbă-lumină
din cântecul trist.
Dar spinul îmi sfâșie
carnea bolnavă,
iar toamna îmi plânge,
în hohot amar.
Timp nu mai am,
pe-a Versului
E toamna aceasta nălucă,
Aleargă prin vie tehuie,
În tindă, jucând pe călcâie,
Mirozne de poamă se suie.
E toamna aceasta hoinară,
N-am vreme să-i cânt la ureche
Balada uitării de
Priviți ce străină e ora Amiezii
Asemenea măștii pețite de zei,
‘nainte de noapte ne cânte aezii
De vulturi în lanțuri râvnind prometei.
Priviți cum atârnă fățarnica lună,
Miroase a sori
EM