Cea mai de preț virtute

Undeva, cândva, trăia un băiat care nu mai era mic, deși nici mare încă nu putea spune că este ... Viața i se părea grozav de plictisitoare asa că hotarâ să plece spre întâia lumină din noapte și să aducă acea lumină în viata lui. Așa că la căderea noptii își făcu curaj și porni drept spre prima licărire vazută la orizont. Și după ce merse mult timp prin întuneric, ajunse la un râu. După cât putu zări la lumina felinarului său, era un râu destul de mare, învolburat si înspumat. În stanga lui o lumină blândă, precum cea a lunii părea să izvorască dintr-o piatră. Băiatul se apropie și văzu o fată de o frumusețe nepâmanteană, ce-și pieptăna părul blond, lung ca un văl și strălucitor ca o vrajă, cu un pieptene de aur. Ea îngana un cântec într-o limbă nemaiauzită și el nu putu decât să creadă că e un cântec de dor. - Cine ești tu? Întrebă pierdut băiatul. Fata se opri din cântecul ei și îl privi cu ochi mari, în care băiatului i se păru ca apa și liniștea lumii se îngemănaseră verde-albastrui. - Sunt Știma Apelor , zise ea zâmbind. - Nu știi cum pot ajunge pe partea cealaltă a râului? Nu văd nici pod, nici barcă, nici luntraș...Nici pietre de care să mă sprijin, măcar. Fata se întoarse iar părul ei răspandi în jur scântei, ori din el își luară zborul o sumedenie de licurici, dupa cum crezu băiatul. - Te pot trece eu, doar dacă-mi spui o poveste pe care n-am mai auzit-o până acum. Băiatul se gandi și răspunse: - Sunt destul de mare ca să știu o sumedenie de povești. Dar tu nu vrei o poveste oarecare, ci una specială... - Da, râse fata și vocea îi păru un ecou. Una foarte specială. Apoi se ridică și păsi fără zgomot până în fata băiatului. - Acum te ascult. - ... A fost odată ca niciodată o prințesă pe care o chema.. ca pe tine, iar ea avea o carte fermecată care îi răspundea la toate întrebările. Într-o zi, prințesa deschise cartea și spuse: Care este cea mai de preț virtute din lume? Băiatul tăcu. Noaptea umedă purta între ei mirosul pinilor prelungi și al florilor ascunse prin ierburi. O stea alunecă pe cer și băiatului îi păru că va coborâ pe celălat mal al apei ca să echilibreze cumva strălucirea părului zânei. - Și...? zise fata. Care e continuarea? - O s-o afli dupa ce mă duci pe celalalt mal, șopti băiatul spunandu-și că de fapt nu mai vrea pe celălalt mal, ci vrea să rămâna cu ea tot restul vieții lui. Știma Apelor zâmbi: - Închide ochii. Băiatul îi închise simțind că viața i se va curma cumva, chiar atunci. Tremura ușor cu toată ființa lui și-i fu rușine că nu se poate stăpâni.O adiere răcoroasă trăda miscarea zânei și un sărut, în care simți cum toate florile înmiresmate și fructele însorite ale copilăriei sale i se aștern -nu pe buze, cum s-ar fi așteptat -ci pe întregul sau univers, pe întreaga lui poveste și pe tot timpul său trăit sau netrăit încă, îl făcu să simtă cum pământul îi fuge de sub picioare. - Acum deschide-i, zise zâna. Băiatul se văzu pe celălalt mal- râul era lin și limpede precum cleștarul , avea din loc în loc pietre pe care l-ai fi putut trece făra să te uzi cât de puțin și mirarea-l cuprinse. În lumina zorilor, se întindea în fața lui o lume mirifică. Vru să își întoarcă privirea spre zână, dar ea spuse: - Nu ai voie să te întorci. Nu te mai poți întoarce- nici măcar cu privirea. Atunci băiatul simți cum șarpele tristeții îi mușcă inima și o lacrimă mare i se ivi sub gene. - Te-am mințit, șopti el. Nu știu sfârșitul poveștii... O auzi cum râde incetișor. Ori poate fusese doar apa râului? -Asa e. Tu nu-l știi. Eu –da. Și o să ți-l daruiesc. Nimeni nu trebuie să plece la drum cu o poveste fără sfârșit în minte....,, Care este cea mai de preț virtute?” întrebă prințesa deschizând cartea. Și pentru prima dată cartea nu se mai deschise încet, răsfoind filă dupa filă, ci îi zbură din mâini . Apoi, în timp ce se ridica spre cer, și înainte de a dispare după un nor, o stea sau în spatele Lunii, îi răspunse cu glas omenesc: ,,Cea mai de preț virtute din lume este să lași liber ceea ce iubești...”