Ela Victoria Luca

Tu ai lăsat în alb valurile pământului, eu îți las aici o imagine cu marea (mea) înghețată, imagine (a unei realități) care a fost și la originea acestei poezii, ieri seară:



niciodată marea nu a fost mai albă

Mulțumesc pentru pictură, mi-e prea alb fără ea.

Ela

O poezie merită să aibă un titlu, nu un șirag de puncte, mai ales când începe astfel:

\"Cu ochii scurși
Și pielea mirosind a mal,
Stă la marginea chemării
Rătăcitul.\"

Sunt atâtea variante de titluri posibile pt poezia ta, încât aștept alegerea ta.

Ela

Și totuși, femeia cunoaște pleoapa poetcilor, ea înfățișarea copitei, călcând pe firul apelor cât mai înalt, adoră sălbaticia păunilor, mândri în rotirea culorilor spre a le cuceri, până-ntr-atât cât le este mărul de aromat... Nu știu cât se îmbăta narcis cu proriul vin, știu doar că nu cunoștea femeia în tainele ei cele dinspre Eva lăsate, transmise ramură de de ramură, măr de măr, ce genealogie a închiderii în sine-insuși sărmanul Narcis... Și alunec pe fildeșul elefanților albi, îl invoc pe Budha să îmi lase măcar liniștea dinspre înaltu ca pentru a fi femeia cea cu trup de lumină, dar nu! Ruga aiasta nu mi-e ascultată, asinul mai are o povară de dus încă o viață, în jurul altui Adam, sfert de mers fără de care copilul nu ar mai păși. Nu înțeleg cum atingi chinul prometeic, dar simt focul stâncilor urlând. Și mai văd râuri de morți, din timpul acela în timpul acesta, ce mai contează ce chip are bărbatul, femeia, când rămâne cântecul iar tu... tu doar ne dezvălui un vis. Ce vis... Mi-ar lua un ceaslov să scriu despre el. Și este doar unul. :)

Și, trezită din poem întreb: care este femeia care nu poate fi numită \"frumos animal de povară\"? Fiindcă ai lăsat să se întrevadă ceva anume... \"aproape toate...\"... Și câte alte fecioare-femei s-au născut din ea, din arborele ei?
OOps, fug, că mi-ai stârnit prea multe întrebări. Poate răspunzi în alte poeme. :) Eu voi citi, desigur. :)

Ela

i-ai :)

Fidelitatea sensurilor e remarcabilă, îmi place cum ai deschis cercuri-cercuri poemul și ia-i întrezărit imaginile, miturile, istoria, simbolurile.
Amintesc și aici că versurile în italice îi aparțin lui Bazil Rotaru - lucru precizat și ca notă în finalul poeziei - iar această poezie se dorește a fi darul meu aniversar pentru el. Poeziile sale \"Lied\" și \"sunt eu, copilul irod\" au fost, pentru mine cel puțin, revelatoare de sensuri și, mai mult, un fel de poeme-model.
Astăzi, de ziua lui Bazil, încercarea mea de poem e simplă des-compunere în cuvinte-dar.
Mulțam,
Ela

Cred că atunci când primesc comentariu-versuri mă simt cel mai în largul meu, cu atât mai mult cu cât poetul îmi așterne o imagine ce rezonează atât cu textul, cât și cu autorul său: \"agoniseli de grâu\" și \"rod de vreme bună\". Frumos. Așa să ne fie... Mulțam.

Ela

Mulțumesc. Reflectez. Dorința mea a fost să scriu cu albastr-indigo și alb pe fondul unui roși-cherry, culorile Niei, de fapt o parte din nuanțele ei subtile. Cred că ai dreptate, ar fi trebuit să aleg un alb-perlat pe care să scriu cu roșu-cherry și albastru-indigo. Mulțumesc pentru sugestie, las acum cireșelor dreptul să rămână așa, voi ține seama la următoarea mea \"compoziție\".
Secret (mă rog, nu prea mai e): și eu am urmat un cerc de pictură, ceva mulți ani în urmă și am \"în sânge\" culorile de mic copil. Numai că am ales cumva altă cale. Cea spre care am simțit că sunt chemată.
Te aștept cu sugestii, până acum ai grăit drept.

Ela

Iarna este și ea un anotimp năsăctor, copiii săi invizibili, copii săi de lumină, copii ce ating orizontul \"nins\". Mulțumesc pentru cum privești înspre primăvară.

Ela

Mulțumesc, niciun comentariu nu a intrat, pe niciun text, de ieri seară - orele 20.00 - și până acum câteva minute, din motive tehnice cred. Aici știu că a mai lăsat comentariu Andu Moldovan aseară și tu, puțin mai devreme.
Este parcă povestea unei vieți timide încercând să răzbată din înghețuri. Ghiocel? Poate fi și el, da...

Ela

Erika, fără această încireșare de suflet, nimic nu are sens. Cât de mult aștept re-înflorirea ei...

Daniel, rostul incantației este să aducă aproape îndepărtările, dinspre miez de spirit spre alt miez de spirit. Cireșele pot însemna orice, dar mai ales acest roșu fără sfârșit. Mulțumesc pentru cum luminezi chemarea, tu mereu auzi, chiar și atunci când tac în suflet.

Ela

... atunic îi binie, că tot acumulând, acumulând, o să dați pe-afară și nu or să mai aibă ăi de prin aprilie loc de colacele și de pupezele lor, că le luați voi tăte. Na! Dar să nu vă prind înapoi cu buzunarele goale! Că ajungeți de antologie, nu glumă!

Ela

Ahaaa, deci e greva lor a Bărbaților-epigramiști!!! Deci Femeile epigarmiste încă pot scrie epigrame!!! Ahaaa! Dar am și eu o nedumirela: așa vă pregătiți voi pentru festivalul din aprilie de la Vișeu??? Eeeeeeeeee!!!

La

dintr-un os ușor de ros... desigur, nu ulor
ah, am mai promis o dată că scriu și epigramo-typosuri, specie rară, drept de autor am.
;)))

e cu grevă e cu luptă
sindicatul se înfruptă
dintr-un os ulor de ros
doar umorul e pe jos!

No, apăi, de când încercăm să dezlegăm misterul lui polichinelle, uitarăm de greva cu pricina. Putea lipsi miercurea din post? Și nu pot râde mai mult, intercostalii mei știu de ce.

Ela

Dacă aș ști că din toate acestea s-ar întâmpla o minune, că darul acesta, alăturat celui dinspre Ted, Silișteanu, Adrian Dinis, dacă aș ști că toate cuvintele voastre de suflet ar face o \"vrajă\" de suflet și ar aduce zâmbetul Niei înapoi, atunci și gerul din mine ar trece...
Mulțumesc...

Dacă dorești, tabloul cu cireșe îl poți vizualiza și în pagina mea de autor. Așa, vei putea avea o imagine aproape completă a acestui dar.
Mulțumesc.

Mulțam, și pentru că nu vezi colajul, atașez aici numai textul. Ca simplă descriere este un tablou cu cireșe, pictat în pastel, iar tetxul este așternut pe un roșu-cherry cu nuanțe de oranj și indigo.

\"Amintește-ți...

Crengile prea pline, cireșe mii înghețate, tristețe în mine,
caut, caut, strig implorând...
Un alt copil îmi iese în cale privindu-mă mirat:
\"Nu plânge, acolo, în cealaltă parte a grădinii sunt mii de cireși în floare, vor rodi curând... Eu am deja în mine sâmburii lor.\"

Întâmplarea de a trece dintr-o iarnă în roșu, într-o iarnă incoloră, pagini în contur transparent, fără nici un chip, doar impresia stranie că amprenta îți rămâne în a șaptea lumină.
Uneori întinzi mâna, rostești \"toate duc în aceeași direcție\", taci strecurând în inimă umbra, ca o iubire neatinsă, decojești o gutuie
fiindcă nu mai poți privi la fereastră, oricine te-ar chema înapoi.
Niciodată ochii închiși. Rămân figurând anotimpuri din sâmburi de cireșe... Revino, e timpul cireșelor... Penumbra se descoperă spre a-ți aduce ani de sidef

25 ianuarie, pentru anii tăi...\"

Sunt cuvinte de anul trecut și cuvinte de anul acesta, am încercat să fac o punte pe care Nia să pășească atunci când i se face dor de cireșul anilor ei.

Ela

Timpul-pasăre cântătoare...

Rounde urme, rotund de Timp-pasăre cântătoare, niciun sceptru nu poate înlocui Regala ei apariție, acolo unde Palatul unui poem se deschide, nici o lumină nu poate fi stinsă, nici un pas pe trepte nu lasă altceva decât amintirea unei întâmplări a frumuseții de a fi. Frumos poem, Ted, cu o eleganță a cuvintelor rar întâlnită. Reverența mea, ție.
Despre luminile sidefii, Nia știe a le primi, de oricât de departe...

Ela

Mulțumesc pentru cum iubești unii oameni, îndeosebi pentru scrii despre ei. Poate că luminile de disnpre tine înspre ei vor putea să deschidă noi porți. Unii îi lași nescriși, uitați, alții poate că ți-au rămas în Timp. Noi cei uitați sărutăm Timpul tău pentru a-i cuprinde pe ei, cei de tine iubiți.
Nia rămâne mereu lumina anotimpurilor pentru oricine s-ar așterne în drumul ei... Mulți ani...

Ela