adaggio, ma non tanto amore

dansează tu, darius. stinge pașii până la capătul boleroului meu. întinde-mi pasiunea dincolo de inima soarelui, să tac mereu între eclipse. strălucește-mă tu, darius. ce de noapte am bea amândoi fără să ne cunoaștem destinele, ce de întâmplări ar avea lupii să ne aducă din stepe. nu, darius, eu nu urăsc risipa în dans, nu aș mai trăi nicio zi dacă mi s-ar cere să rămân înzidită, nemișcată, fixată ireversibil într-un punct al meridianelor. eu sunt dansul tălpilor tale, într-un lent murind, fără ieșire. nu sunt tristă, darius, așa este un adaggio ma non tanto amore, cu variațiuni de iluzii. viața are ritmul ei acordat cu moartea, altfel nu s-ar mai dansa. povestea e simplă. altcineva a inventat durerea. atunci când nu a mai suportat frumusețea, splendoarea. nu, nu sunt frumoasă, darius, decât atunci când tac. în rest, chipul meu ia nuanțe după cum se rotesc luminile. și când ajung urâtă, mă arăt lumii pentru o zi, să știe că a doua oară această lumină nătângă nu va mai mânji tenul meu alb. insuportabil de alb. ca moartea, darius, ca moartea. nu știu cine te-a mințit că moartea e neagră. ai văzut tu un dans negru? noi ne-am întâlnit în alb. mereu.