no more bolero

uneori, darius, fac țăndări cuvintele. arunc din pântec orice stare posibilă, fiindcă eu nu am lacrimi de lumină. sunt o femeie despărțită de vânt la fiecare plecare și mă revolt ca o tempestă oceanică. e prea mult să simt cum mă deșir de fiecare dată agățându-mi trecerea de catarge, așteptând un rămas. niciodată cel bun. niciodată ultima oară. atunci când urăsc cuvintele, se întorc în mine mai înalte și mă supun, mă umilesc prin perfecta lor umbră, pentru a-mi aminti din ce loc m-am desprins, prea timpuriu, când mama se ducea cu viața ei în mâini și nimeni nu era acolo să îi dezlege ultimul fir. poate doar presimțirea mea că totul se poate pierde într-o secundă, ca într-un teatru viu redus la absurd într-atât, încât nici măcar eu însămi nu sunt aici să îl fac să se spulbere. e oribil, darius, cum mergem prin soarta celorlalți și le zdrobim și îngenuncherea. cum pierdem conștienți timpurile, așa, elipsoidal și ireversibil pământesc. nu, nu mai îmi spune cât de îndrăgostiți am fi fost dacă. nu există condiționare reciproc trăibilă într-un bolero andante al viețiimorții, simbioză fluorescentă până la orbire. nu mai pot deschide obiectele, oamenii, întâmplările, până în miezul lor. am mâinile deja obosite de un finit simplu. doar prin valuri noaptea îmi apar albe, nefiresc de albe, ca și cum nici viața nici moartea nu le-ar fi atins vreodată, ca și cum au apărut în viața ta spre a-ți deschide altă cale. nu mă întreba nimic. nici încotro vei găsi orizontul, nici încotro aleargă mustangul. eu îți spun atât: sunt cea care simte secusa tăietorului de timp în fiecare materie divină sau cine mai știe ce nume ar fi avut de nu am fi fost doar oameni.