n e v e r o s i m i l

Uite, mi s-a intamplat sa recitesc poemul asta astazi si sa nu-i mai gasesc cusur (mai putin titlul, eu as fi spus \"incredibil\", dar ce vorbesc eu despre titluri, eu, care sunt o adevarata catastrofa la acest capitol?). Acum, nu vreau sa comentez prea mult vis-a-vis de faptul ca Ela incepe sa scrie tot mai bine (pana acum, dupa cum toata lumea si-a putut da seama, a scris destul de prost :-)) si anume in sensul ca a inceput sa se detaseze in clipa cand scrie de propria ei imagine din oglinda (si nu din orice oglinda, ci din cea de la jumatatea distantei dintre est si vest, dintre nord si sud, care este cea mai mare oglinda pe care mintea omului a putut-o nascoci vreodata, mai mare decat toate oglizile venetiene laolalta dar nu la fel de limpede, desigur, mai mare chiar decat oglinzile gravitationale care ne populeaza noaptile cu stele duble). Iar aici picatura de revolta pe care oricine o poate simti prelingandu-se pe obraz ca o lacrima nu este pe Dumnezeu, cum ar putea sa para, de aceea nici \"macar Dumnezeu\" nu ar putea sa se supere ca a fost sters din acest poem, nefiindu-i Lui locul in cuvantul de incheiere, inca.
Asa ca asta e, oprobriul fie asupra mea si a lecturii mele deochiate! Ce sa fac, insa, daca mi-a placut? Pai sa citesti a doua oara ceva si sa-ti placa iar?
Cine a mai vazut asa ceva?