fără scris. imposibilul

cu mainile vii...sa mai scrii!

am si eu aceleasi senzatii cand nu scriu. - ...nu mai disting suprafete... -
citisem odata un text in care marea era asociata cu omul creatiei. nu mai stiu cum ii era denumirea si nici autorul nu-l tin minte dar era asa o idee ca uneori artistul e la apogeul creatiei, este permanent inspirat si tot scrie, tot scrie, ca marea atunci cind e zbuciumata varsindu-si valurile permanent. alteori tace, si poate fi o tacere foarte lunga, asemenea marii line. eu zic ca scrisul e la fel de necesar ca si pauza, departarea ceea, existenta.

A nu ne mai scrie e faptul ca deja nu se mai simte lipsa noastră, e faptul că undeva în timp am avut ceva de spus, iar alții s-au bucurat de cuvântul nostru, întru cele ale bucuriei lui personale sau a fost împărtășire, fac azi popas întru cuvânt, fără zgomot așa cum am știut să trec mereu , un poem al existenței, simplitatea lui mă duce cu gândul spre începuturi, da, au fost vremuri, au fost cuvinte, am fost noi și poate încă mai suntem, cuvântul e cel mai important în exprimarea și înțelesul lui…

Ioana, promit să fie cel puțin la fel de vii ca și ochii.

Ecaterina, trecerea prin nescriere este esențială în scriere, e bine să știm aproape-departele din noi, distanțele spirituale și sufletești parcurse, astfel încât să ne recunoaștem, atunci când ne privim, în tot ceea ce suntem, scriind/nescriind.

Maria, cuvintele ne cuprind pe noi sau noi le cuprindem pe ele, niciodată nu știm precis cine pe cine naște aici, dacă tăcerea din cuvânt este mai rostitoare sau dacă acesta, cuvântul, are și forța născătoare a tăcerilor. Ce bine să te revăd-în-cuvânt, dincolo de orice imposbil.

Mulțumesc,
Ela

nu pot sa fiu fara sa cunosc deoarece eu cornelia sunt o simpla constiinta de sine, restul e altceva mare si tare zau...nu se vede?

Nu e așa simplu să fii \"o conștiință de sine\", e greu și e dureros procesul acesta. Mulțumesc.

Ela