In memoriam...

Mă veți muștrului, veți râde, vă veți hilizi, veți spune că este o prostie, o pierdere de vreme, o bagatelă, o inepție, o utopie. Veți fi cinici, ironici, mușcători, critici. Și cu tot dreptul. Tot dreptul la cuvânt și mai ales la gând. Veți trece mai departe, în aceiași pași grăbiți, în iureșul orelor de alergătură după o afacere, un contract, o achiziție, o lovitură, o situație gravă, un proiect de încheiat, o luptă de dus. Urgențe. Presiuni. Nu-i timp de sentimente nobile. Nu, e imposibil să te oprești din treburile care au un dead line, sau să îți rupi din timpul dedicat hobby-ului tău, fie el vânătoare, pescuit, oregami, fitness, tenis, pian, lectură… telenovele, meciuri, dans, cluburile de fiece seară… Nu, cum să îți mai lași baltă ziarul, cu ultimele știri, ultimul reportaj despre roboți sau ultimele jocuri politice, vip-uri, înalta societate, ultimul curs valutar, bursa… N-ai cum. Și pentru ce? Tocmai acum, când copilul nu-ți mai învață, chiulește, îți răspunde obraznic… când nu mai știi cum să mai scoți bani din orice, din ce-o fi, căci iar anunță ăștia scumpiri – gaze, curent, calorie, alimente. Când nu mai ai timp nici să dormi sau, mai rău, nici să te trezești uneori din beție, din năuceala zilelor și nopților, din săptămâni care curg anapoda. Vecinu’ cum reușește, uite, stă și-și bea cafeaua dimineața și seara pe balcon, are și termopane, de’, el câștigă, e patron, nu muncește, se plimbă în jeepul lui tare, amante, vilă, își permite. Da’ nici el nu are timp, nu, cum să mai aibă timp când din 24 de ore vreo doișpe’ stă pe telefon, când stă și-și calculează profitul, pierderi, jucându-se cu ce ghișefturi să mai scoată, cum să-și mai spele banii și păcatele, îi mai e și fata la facultate, și nevasta are acu’ pretenții, da’, de, ce să facă. Da, n-aveți cum să nu fiți cinici, să nu râdeți, să nu vă hiliziți. N-aveți cum. Tocmai acum eu mă trezesc încercând să caut, să redescopăr, să chem, să zgâlțâi, să cutremur, prin câteva rânduri, atât, câteva gânduri, nici măcar ele prea aranjate, prea adunate, prea bine înscrise în ale spiritului și sufletului, în ale omenescului. Tocmai acum încerc să dau sens unei sincerități, care pare să se ducă pe apa sâmbetelor, să se evapore din noi, să se transforme în înșelăciune, minciună, farsă, ascunziș, cacealma, falsitate. Să devină ceva de neînțeles, o mirare, o raritate, o imposibilitate, un neologism sufletesc, un rest, o urmă, ca un urcior rătăcit prin pământurile Tomisului, o rămășiță de uman deja prea fragilă ca să mai aibă valoare, preț, importanță. În oameni. Între oameni. Oameni? Sinceritate. Dincolo de sentimentalisme și metafore. Simplu. Sincer. Neprefăcut. Loial. Deschis. Franc. Cald. Fidel. Neînnoroiat de pașii mișelești ai minciunii de care deja nu ne mai dăm seama noi înșine cât de profund s-a înrădăcinat în noi, pătrunzând în coloana vertebrală, în măduvă, în celule de trup și de spirit, în interstiții de suflet. Nu, deja nu ne mai dăm seama că ne mințim pe noi înșine secundă de secundă, fiindcă nu știm, nu cunoaștem sinceritatea. N-a fost simțită, trăită, experimentată autentic vreodată. Fără nuanțe, fără griuri. Sinceritate pură. Măcar un minut, măcar în noi înșine, cu toată obscuritatea profanului. Sinceritatea unei clipe, unui sentiment, unui gând, unui surâs, unui gest, a unei mângâieri, a unui cuvânt, a unui rid, a unei priviri, a unui fapt. Măcar cu un om. O singură dată de-ar fi. Și tot ar fi îndeajuns pentru a te simți dincolo de mizerii, de mârșăvii, de neguri, de încețoșări, de tenebre, de banal, de agresiv, de grandomanie, de omnipotență, de nesiguranță, de furie, de angoase, de nelămuriri. O simplă secundă în care, în orice oglindă te-ai privi, oricine ți-ar contura portretul, ți-ar surprinde esența, autenticul, adevărul. Așa cum este el. Fără să se transforme în altceva, într-o metamorfoză dureroasă ca a lui Dorian. Veți râde, firește. Îmi veți arunca în față: „Heeeiii, nici în Antichitate nu găseai ceea ce pretinzi acum. Nici tu nu ești în stare. Wake up, baby! \"Trăiește-ți clipa!\", \"Don’t woory!\", \"Keep walking!\", \"Life is good…\"... \"Gândește pozitiv.\" \"Ia oamenii așa cum sunt.\", \"Așa e viața…\"... Mulțumesc. Aveți dreptate, judecata mea e greșită. Am uitat, iar am uitat, sincer am uitat că suntem imperfecți, nedemni, vinovați, mojici, stupizi, limitați. Dar... știți, și asta face parte din sinceritate. Nu se exclud. Nu. Avem nevoie, vitală nevoie, să păstrăm măcar încercarea de a fi din când în când noi înșine.