Eduard Zalle

Dă-mi mie patimile tale Și caznele ce le-ai avut, În adăposturi hibernale Să pot dormi ca la-nceput. Și pe ulucă lasă-mi cheia Deceniului ce va veni, Să pot avea din nou femeia La fel ca-n

Stau de-a lungul pe o lespede lucind Și mă plâng cei cunoscuți și unii Ce-au venit, coliva-mi împărțind Lacomi, certăreți, hapsâni ca hunii. Nici acum de tihnă nu am parte, Stau întins

Mă spăl, iubito, cu tine Pe față, pe gură, pe trup Și-nfrigurat încă-mi rup Scara ce-abia mă mai ține. Mă spăl, iubito, cu sânge Chiar peste tot și mereu Deși, de-o vreme nu-s eu Cel ce în

Spitale sunt culcate la pământ În țara cu bolnavi fără speranță Și se-nmulțesc orașele-mormânt, De parcă Dumnezeu e în vacanță. Politici oameni trăncănesc mereu Și vrute, și nevrute, cum se

Ne mai iubim din inerție Ca doi amanți în lupanare Și-o ploaie bate nemiloasă În vechi și roșii felinare. Ne mai iubim inconștient Ca doi elevi adolescenți, Iar soarele, de

in memoriam George Bacovia Te urcă-n caleașca morbidă Cu caii mascați și vetuști Și-ncearcă, iubito, timidă, Plimbarea aceasta s-o guști. Chiar eu sunt al tău vizitiu, Pocnind cu fervoare

Atât de multe întrebări, o mie, În mintea mea bătrână au intrat, Că nu mai pot gândi și am uitat De unde vine-această amnezie. Un om între atâția-i prea puțin, Dar e un om și, iată, ai

Și vine-o vreme, tată, când pui de-o parte visul, Doar patul îți aruncă un rânjet de barbar. Aștepți să te înghită în pântecu-i abisul, Iar talpa ta apasă trotuarele mai rar. Și când și unde

Þi-am adus flori colorate Să-ți aduci aminte, poate, De-o poveste, o-ntâmplare Despre steaua căzătoare. E-o poveste grea și tristă, Pune-ți ochii în batistă, Lacrimile să-ți mai

A uitat să mai plouă pe-aici. Inima a plesnit de căldură, E veche, mucezită și miroase. Barba i-a crescut aspră și sură. Câteodată, fără să vreau (Poate-i un vechi un obicei), Mai aștern

Fecioare îmi tot curg prin sânge azi, Dar mâine, coaptele femei, bătrâne. Nici cântecul nu pot să-l mai îngâne, Și eu mă sprijin pe genunchii-ți calzi. Și mă întreb ce s-a-ntâmplat cu noi, De

Am să te plâng când ai să mori Cu lacrime de foc din sori, Cu fruntea-n palmă odihnită, Cu vorba stinsă, nevorbită. Am să te plâng când ai să pleci Cu lacrime din stele reci, Cu tâmplele

Inima ta ce pare că-i moartă, La poarta sufletului așteaptă, Iar lacrima-n ochi e nestinsă, Dar poarta rămâne închisă… Trec zile, trec nopți nesfârșite, Cad păsări din cer ca trăsnite, Straie

Chiar aș putea avea șapte femei! Adică, trei plus patru, dacă vrei... Nu-mi cere să iubesc mai multe, Să-ndur blesteme și insulte, Să-mi spună lumea, fustangiu! Dar șapte-s de ajuns, eu

Peste marginea tăcerii, lung răsună mândru glas: „- A-nviat Iisus din moarte și cu noi El a rămas!” Fără nicio-mpotrivire curg pe ochii lumii lacrimi, Nu e loc de amăgire, de minciuni și nici de

Cuvintele îmi sunt ca niște pâini, Nisipul mai trosnește în cuptor Și tocul meu de soare-mbătător, Se zbate în strânsoarea unor mâini. Îmi coace inima alături nedospită, Colac de sărbători

unui poet E binele prea plin de rău Și răul este plin de bine. Te uită, lumea-abia se ține Și se dărâmă-n jurul tău. Mă năpădește răul lumii, Iar binele nu mi se-ntâmplă, Mă-mpunge un

Dă-mi să beau din apa vie, Dă-mi să beau, dar numai mie Și să mă îmbăt cu ea, Să adorm în poala ta. Dă-mi să beau din apa moartă, Lasă felinaru-n poartă Ca să știu că n-ai plecat Când

E câmpu-atât de singur rămas în ochii mei Și soarele apune cam pe la ora trei, Doar luna-i fandosită și-și caută răgaz La mine-n bătătură, călare pe zăplaz. Trec nourii-franzele goniți de

Păcatelor mai vechi le sunt dator Cu-ntreaga mea ființă, cea de ieri Și când la pieptul tău, iubito, mă strecor, M-ascund de judecată și dureri. Păcatelor mai vechi le fac și plată, Acum că

Am amuțit în fața frumuseții ei Și, de necaz, i-am înjurat pe zei, Și-am ridicat o mână către stele, În noaptea cea dintâi a vieții mele! Era așa frumoasă... Nu știu cum M-a îmbătat al

Soarele dimineții de vară înțeapă aerul stătut al pieței care începe să prindă viață. Târgoveți cu fețe obosite și țărănci planturoase, într-un ritual cunoscut, își așează cu grijă și oarece

Vom fi noi două umbre pe cerul de-ntuneric Pe care se mai plimbă doar luna ca o hoață Și vom pluti cu norii în haosul eteric De care numai gândul acum se mai agață. Rămâi tu, o femeie, eu mă

Norocul tău se-ascunde, precum știi, În sângele-mi ce curge clocotit, În firul crud de iarbă răsărit, În stelele arzând pe boltă, mii. Norocul tău e pasărea ce zboară Eliberată de ipocrizie și