Dumitru Sava

pe-atunci doar o privire de-mi aruncai la vale mă luau torente de sânge cu tine și iadu-mi părea că-i un rai iar infinitu-l simțeam cum mă strânge hai ia-mă în brațe iubite șopteai mă-nvăluie

vreodată am dansat în același destin… tu fiica cuminte-a lui apollo cu ochi blânzi de căprioară zâmbind tainic a dulci amintiri eu poate nepotul lui thanatos nebun ce-mi trag săgeți în

închid ochii și în beznă deșert ca un autotren la groapa de gunoi toată murdăria lumii adunată într-o zi zorii spulberă ultimele scame ca să văd din nou lumina în care se adună mizeria altei

timid ți-am aruncat pe furiș o privire nevinovată și am plecat într-ale mele m-am luat cu una cu alta nu știu când trecu ziua abia acum când vreau să mă culc îmi dau seama că tu te-ai agățat

dar de atâta dor în fiecare zi mă fac picătură ce mă rostogolesc în adâncuri treaptă cu treaptă înalțându-mă spre mine ca o mântuire

datează, eheei, de multă vreme, din timpuri imemoriale. Ea e pricina pentru care și acum Tatăl, la cafeaua de dimineață, încă îl mai mustră în fiecare zi, cu un soi de autoreproș, pe Fiul: „Vezi de

să fii Stăpânul Lumii, nu cuceri planeta să-ţi faci din ea Împărăţie! Aviz globaliştilor de ieri, de azi şi de mâine. E suficient să încerci să te stăpâneşti pe tine. Mântuire? Ovarele nu vor avea de

Tata? Mă mai gândesc din când în când la el, cu un soi de blândețe obidită. Orfanul, ce a făcut atâta război și atâta cărămidă să aibă ziditorul din ce mă zămisli… Că uneori, îmi vine să rup o

ziua mai e cum e te iei cu una cu alta dar când vine seara e cumplit mă așez pe spate în patul ăsta uriaș câmpul atâtor bătălii duse până la extenuare în care amândoi cădeam întotdeauna

domn’ prim ministru candidat la preşedinţie! Recunosc nu eram un fan al domniei voastre, dar începusem să vă acord circumstanţe şi chiar mă gândeam că o să vă votez. Dar în finalul dezbaterii de la

nu știu și nici nu cred că medicina e darul vreun vraci misterios pentru celebra familie de medici… știu însă că elev în școala militară am sărit gardul la domnișoară și-așa de-ardentă fu

În mijlocul câmpiei o fântână țărănească cu buduroi larg și cumpănă își leagănă căldarea din lemn strânsă în cercuri metalice și scârțâie la fiecare adiere de vânt. Jur-împrejur arături cât vezi cu

când unicatele dispar frumosul și iubirea pier în cine să-mi mai aflu far la ce mai pot să sper? când unicatele dispar apune-n zori minunea eternul cade-n temporar se prăbușește