mă tem

deunăzi când mă citeai tăcerea ta-mi zâmbea ca un reproş parcă vroia să mă întrebe de nu-s cumva exagerat prea aspru cu bietele cuvinte şi tare neglijent cu stilul meu că nu mă dedau la îmbârligături şmecheriile astea postmoderniste ce cu tupeu îşi zic estetică nu ştiam ce să-ţi răspund dar uite de câte ori mă priveşti roşesc transpir şi tremur tot nu pentru că în mine se declanşează un nu ştiu ce şi urmează un ce ai crede tu mă tem să nu mă descifrezi prin ochii nu ştiu cărui alphabet nu nu râde nu e de glumit imaginează-ţi că eşti alpha femeia pe care orice păcătos drept anafură te-ar lua zeiţă neîncoronată a iubirii ca o fatalitate m-ai atrage dară eu puţin cam bet şi neîndemânatec şi timid orbit de patima (pro)creaţiei ţi-aş perfora corola zămislirii prin care superbă şi inocentă într-o zi s-ar strecura ana mă înţelegi la rându-i şi ea femeie ce urmaşi am dărui noi lumii