Dragoș Vișan

Cu cât e mai simplu ceea ce scriem, cu atât mai mult nu stăm. Ne ridicăm prin miracol. A fi un cititor de stări artistice deosebite este ceva rar. Propriul cititor. Și eu liric.

"Despre cum să faci
sau cum să fii
în numele lui Dumnezeu" — luciditate
a situării în lume ca om, dar și sublim!
Despre chipul "frumos" pot spune că este iubitul din viata reală; si orice alt cititor se poate vedea în el, liniștit, ca într-o oglindă magică, a apei.

Pe urmă, confesiunea legată de piezia-iubire, ca terapie existențială. "Poezia își trăiește viața în viața ta [...]. Simplu și eficient discurs, până la final. Rolul artei este comunicarea din suflet a ceea ce trăim mai intens. Și sper că acest bine împărtășit celorlalți, care știu să asculte vetsurile inspirate va dăinui.

Un poem de iubire și confruntare. Pornind de la ceva aparent banal, o fotografie din 1950. Există siluete care ne bântuie din trecut.
Îmi place mult acest discurs: "Tocmai pentru că,/ în lumina difuză,/ Sentimentele devin din ce în ce mai clare." Aici virgulele și majuscula pentru "sentimentele" nu-s necesare. Dar cred că se fragmentează intenționat ca la recitare ritualică.

"sângeriul", "jilav"

Poem japonez pictural. Între toamna și iarnă. Cât de mult pot transmite peisajele dezolării. În cromatica toamnei nu-i doar negru și roșu. Dar eul liric pune un accent halucinant pe sângeriu asfințitului și al inimii rănite, precum și pe-un negru al disperării, ca în Bacovia. Negrul jilava și negrul tenebrelor. Sunt versuri de șapte silabe în care simt și ceva tainic. Inițiatic. La crengi, la drumul șerpuitor.

M-am oprit din citirea comentariului tău la jumătate. Nu cred că-i scris pentru mine. Sunt oameni care scriu pentru dușmani imaginari.
Iar eu nu-s decât un om liniștit, bine intenționat. Scriu comentarii la obiect. La ceea ce se vede din text. Alții nu o fac. O săptămână perfectă să aveți. Străduiți-vă să vă vedeți de scrisul vostru, fără jigniri. Nu sunteți medici ucigași de suflete liniștite și oneste. Scrieți literatură! Ori trăiți cu adevărat!

Și pe mine m-a mirat arbitraritatea semnului lingvistic. O limbă este creată de oameni, iar caracterul său "motivat", nu exclusiv "nemotivat", "arbitrar", precum spunea gânditorul părinte al structuralismului, Ferdinand de Saussure, există. Și totuși nu provine dintr-o partitură lingvistică muzicală / armonie sonoră pitagoreică inventarea străveche a oricărui cuvânt. Similitudini există între limbi. Între cele indo-europene, îndeosebi. Pe Mihai Eminescu l-a uimit într-atât de mult prezența unor asonanțe și rime între părțile de vorbire diferite din limba română, dar simetrice înspre final încât a inventat un Dicționar de rime fascinant în manuscrisele sale. Ceva armonizare-motivare locuțională prin onomatopee și verbe provenite din onomatopee poate produce și vorbitorul cel mai primitiv dintr-o parte de Africă sau din America de Sud. Totuși limba este un vehicul care înaintează spre pierderea autenticității semnului lingvistic primar, iar împrumuturile robotizează idiomurile, limbile lumii, chiar dacă limba literară sau standard dintr-un stat le sufocă pe celelalte din el, prin mediatizare continuă, școală, procesare în diverse domenii.

Nu știu din ce sistem filosofic vine echivalarea a tot ce înseamnă o persoană, cu valorile și unicitatea existențială reprezentate celorlalți, de exemplu până și specificitatea proprie, a mea, sineitatea individuală cu o "eroare". Se numește "erorism" acest sistem filosofic? Ori e doar o figură de stil la începutul acestui poem prea patetic aș zice?

De aceea nu pot emite deloc o judecată de valoare asupra acestui text. Cu scuzele de rigoare declar "pas" în a comenta textul.

Poliția din orice stat poate "amenda" o atitudine de sfidare publică a valorilor naționale. Poate amenda limbajul unei poete pe care criticul și Profesorul Marin Mincu a mizat mult. După moartea lui Mincu, Medeea Iancu a dezamăgit mai mult decât oricare alt tânăr talentat să devină mare scriitoare. Cititorii pot amenda pe cineva prin avertismentul necitirii scrierilor sale, dacă se simt și ei lezați prin apartența la același stat batjocorit, "violat" fictiv de-o poetă.

Verbul "a amenda" este sinonim parțial cu "a avertiza". Scopul acțiunii? Spre a ține minte. Cine? Făptașul. Inventatorul de jigniri repetate și imediat reperate de cei mulți, vizați de el.

Problema ar fi: Medeea Iancu a ținut minte? M-aș bucura să aflu că nu a mai comis-o și pe urmă.

În presă ziariștii fac din țânțar armăsar, iar dintr-o poetă Medee avertizată una brusc și... amendată. Dar pe viitor, potențial amendată de tot publicul românesc pentru textele sale, recitate, cu ecou în rândurile unor debusolați și debusolate artistic.

Suntem la rubricile Artei, Poezie.ro, nu uita!

Jignire cu "analfabet funcțional". Faci doar colecție de jigniri ale colegilor prin aceste stringuri și întrebări de la o vreme? Deunăzi, m-ai făcut și "idiot". Așa îți tratezi colegii. Bravo, domnule!

Comentariul meu anterior este despre text. Acesta este unul inofensiv și la replica ta. Îți ascult "cântecele", fumate. Adică doar răutățile.

Unde e talentul artistic sperat?

Mă disperă gândul că am mizat pe o evoluție în cazul stringurilor, întrebărilor. Inutilă devine tot mai mult citirea lor. Periculoasă comentarea dezinteresată.

În "Adevărul" scrie că Medeea Iancu a fost avertizată să nu mai scrie pe viitor atacuri asupra literaturii române, să nu-și mai bage instrumentul acela al său, imaginar, în ea.

Ti-am oferit link-ul. La articolul din "Adevărul". Problema s-a rezolvat cavalerește. Nu prin amendare. Și acest lucru este dovedit în lume, pe Terra.

Nu este ca fantezia ta, stimabile! Visezi prea urât vizavi de Simona, pândită de tribunalele morții ori distrugerii carierei sale sportive. E vorba de nedreptate față de ea. Vom vedea. Mai așteaptă.

Aștept scuze pentru agresare verbală.

Cel ce povestește o face.
Cel ce nu povestește versifică.
În acest text e pantomimă. Dans.
Din vorbe, frânturi de popularizare.
Până și memoria este legată, somată.
Să mi se predea în fața istorioarelor.
Dar îmi cam refuză să se predea.
Ar vrea să evadeze către o creație.
Lumea nu-i creată să fie relativizată.
Tot ceea ce există are baze ontologice.
Încercarea de sucire a minții e nocivă.
Aparține unui relativism al sofiștilor.
Soliștii artei nu pupă soluții pe texte.
Arta nu constă în aruncarea axiomelor.
Nici a prolegumenelor. Arta este Viață.

Aici este numai un jurnal de elucubrații.
Calcularea mersului pe apă este inutilă.
Credința este suficientă pentru Sf. Petru.
Se ia-n derâdere revelația Sfintei Scripturi
Unghiul tridimensional e restrâns la sferă..

Mulțumesc frumos.

De la Titu la Gara de Nord profesoara de...
Dragoste.
Totuși nu mai e niciun punct culminant.
Un final straniu. O fugă de inițiere. În nuvelele fantastice de I.L. Caragiale orice tânăr neinițiat accepta mai mult...

O proză autobiografică scurtă, însă cu descriere fascinantă a înfiripării sentimentelor din instinctul unui timid.

Da, începutul eseului este unul ezitant. În fraza aceea se spune despre o "contextualizare" "adecvată a acelorași cuvinte". Nu înțeleg bine cititorii la ce se referă autorul recenziei volumului de versuri. Pe urmă descoperă că ar fi vorba de o tehnică a "resemantizării". Oricum, eu unul, ca eseist critic, aș fi folosit alte cuvinte și expresii.

De ce nu se folosește spre final termenul "poem" pentru orice text liric din volum? "Poezie" să fie textul analizat? Poezia nu e genul literar?

Recomand și altor colegi poeți și poete vizionarea pe Netflix a lungul serial spaniol "Vizavi" (Vis-á-vis) pentru depistarea psihologiei feminine în situații-limită. Macarena Ferreiro, Saray Vargas, Zulema Zahir, Creața sunt personaje de poveste. O diversitate de comportamente, multe dureri. Întâlnim chiar ontologice răvășiri trupești, sufletești.

Cred în posibilitatea ca autoarea să scrie foarte bune scenarii pe viitor.

Oamenii chiar sunt "ca niște rețele pe calculatoare" și se influențează mult între ei. Dar la un moment dat află cine sunt cu adevărat.

Dedublare interesantă în această scriere încadrată bine la "Personale". Dialog interior despre drame, răni. Dar cel care vorbește poate fi și altcineva decât "eul" personal, chiar și personaj masculin, iar atunci n-ar mai fi dedublare, ci discuție. Oricum, un text literar cu multă psihologie în el.

"Contextual-semantic" nu prea există, ca termen în critica literară. Sintagma "adevăruri creatoare" este depășită.

Eseul merită să fie revăzut. În general e bine scris. Dar apar și expresii de acest tip, care îi scad mult valoarea.

George, proprietatea termenilor, a conceptelor în eseistica și critica literară merită respectată.

Aceasta este forma finală a poemului.

Pe Facebook este prima variantă a textului. Și mie mi se pare mai memorabilă.

Câteodată vrem să transmitem mai mult. Mesajul continuă. Work in progress. Deseori dau și greș. Eu nu sunt poet. Sunt nepoet mereu. Pun accent pe mesaj, pe portrest, pe luciditate. Nu pe reverie, formă estetică perfectă, frumusețe de conținut. Eu produc deseori sticlărie strâmbă. Când beau din ea, curge de pe bărbie...

Vorbește, vorbește, vorbește
cu bâlbe unșpe-doișpe minute,
pe urmă, trântește-o prostie,
cazon, mestecă paie stătute.

Chiar "s-au înmulțit asediile" unei vicieri programate din Atlanticul-mâine Atlantis. Opoziția "pe scut" vs. "sub scut" tinde să se permanentizeze doar "sub scuturi", simulându-se victorii prin "alchimia înfrângerii", la care ne aliniem pentru a ne și aliena statal.

Cel mai mult îmi place demitizarea din strofa a doua. De fapt, demnitarii lumii sunt ca vrăjitorii. Oamenii simpli, nepătați, artiștii dezinteresați privesc tot ce se întâmplă și încă se mai roagă să intervină Dumnezeu, să dea de pământ cu figuranții șerifi-corsari-cancelari ce mai cred că fac bine lumii prin război.