Dragoș Vișan

Vedeți ce bine este să mai îmi corijați și mie textele?
Dacă le-aș da șlefuite deplin, n-ar mai fi atelier, cenaclu, discuții.

Vă mulțumesc tuturor mult.
Mă ajută orice reacție. Mai poftiți!

Ceaun pentru magiun
Cazan de cupru pentru magiun

Înseamnă că-i un sentiment o arătare, o stare. O fantomă, ceva. Întunecare-n orizontul cunoașterii. Iubirea apusă. Prietenia nocturnă. Plecarea-n vacanță. Misterul acvatic. Performanțele speologice încă neconfirmate.

Te caut, mă cauți. Nu înțeleg totuși de ce și cine.. tot (îl/o) caută. Acest "tu" poate fi chiar oricine?

Ar putea avea un atribut, ceva.

Poate fi un poem inspirat, după titlu, după filmul "Man of God" (2021), despre episcopul scuipat de toți ierarhii contemporani, Nectarie de Egina, ierarhul prin excelență ascet și protestatar al Bisericii Ortodoxe Grecești, al Ortodoxiei în curs de mare modernizare în concepte și viețuire.

"Man of God two", e răpus de către eul liric. Ar fi fost "destul de nepoliticos pentru cei din partea locului".

Un poem parabolă polițist-filosofică, o replică în care Cain n-ar fi intrat în localul vieții, ci doar "one", omul cel dintâi al lui Dumnezeu, two. De fapt primul ar ucide o femeie. Reconstituirea execuției acelui pistolar number one e în a doua strofă. Demitizare totală. Crima apare în omenire, după alungarea paradisiacă, după răzbunarea pe Abel mult lăudatul păstor, ca și în lumea postbelică mercantilismul și superstiția mediatizată grosolan. Și devoțiunea este criticată dur.

Da, este părerea mea, personală, dar fermă. Nu o vreau "literă de lege". Poate primi textul și un mănunchi, jerbă de stele pe cer. Eu am riscat spunând opinia mea. Greu de comentat textul, foarte greu. Îl văzusem de ieri.

Gata, punct. Nu mai intervin. E un text foarte modern, foarte bine scris. Însă un exemplu, prin intoleranță, de "așa NU". Șterge-l mai bine.

Eu n-am mai văzut așa ceva: eul liric să se prefacă a fi un boem, apoi să se condamne pe sine pentru degradarea în care ar fi ajuns. Nu poate realiza asta decât prin implozie a fictivului eu liric. Așa că realul eu liric, din sarcasm, își dă cu stângul în dreptul, se autodesființează, se prezintă într-o boemă suferindă care nu e a sa, ci a celuilalt. Sindromul lui Marcus Crassus, de-a vedea tot barbarismul și josnicia umană într-un Spartacus, dar care ucidea și în sine libertatea individului de a-și decide soarta evadând cu orice preț din "civilizația" moralistă, de-o duritate mai mare decât oricare de atunci. Putea fi Spartacus și pe sado-mazo. Ar fi trebuit să-l lase să plece. Nu să-l nimicească.
Această nimicire se întâmplă și în acest text: o nimicire-implozie a eului liric, o similiucidere în oglindă.

Îmi repugnă de fapt a doua parte a acestui poem. Tot ce vine de la versurile "așa că intru într-o stare de estivare" (bine că nu... "eschivare") și următorul, "rememorez hârjonelile noastre rasate". S-ar părea că e vorba despre harjoană.

Doamne, ce scumpi sunteți toți, și tu, Emilian Valeriu, ce scump ești, dragul meu general, nu executa un gladiator, nu degrada un soldat al tău, pentru disciplinarea vreunei armate, Roma e coruptă și curvă, nu noi! Orice atitudine moralistă și sarcastică-militaristă îmi va repugna mereu. Adevărul individual este că omul poate ajunge ceea ce dorește el, un boem sau un răzvrătit. Eu unul, ca cititor neutru, am pactizat și voi pactiza cu acel om prezentat în acest text la modul sarcastic. Cu bărbatul ce-și "potcovea sufletul la picior" și și-o băga sincer. În ce procente dorea. Pot continua așa, să citez din text și să dau peste nas eului liric infatuat.

Spartacus e și în cel decăzut mult. Și în mine, imparțialul observator. Trufia lui Marcus Crassus e în eul liric din acest text. Răstignire îl rugăm să ne acorde. Mai citesc încă o dată, să-mi fie mai clar mesajul neestetic, moralizator, desuet.

Aș considera că acest text poate fi și șters, poate rămâne și mărturie a unui sarcasm nestrunit bine, deși sună atrăgător.

Cât sarcasm!
Nimic mai mult.

Am scris "fabulează". Am intrat în trenul metroului, s-a schimbat: "fabuloasă".

Înseamnă că e o mică legendă.

Datorită ochiului drept, a galaxiei Marilyn și a nou poreclitului Monroe universul continuă să existe spectaculos, de 61 de ani încoace. Duios!

Și poeții, ca recepționeri, fabuloasă.

OK. Am numărat ca să nu reproșeze careva. :)

Mulțumim pentru explicații. De la început spusesem că sună bine. E sonet, nu semisonet. E chiar mai interesant cu alternanța la terține: s-a trezit pianistul și a bătut tare pe trei clape. :)

Până la versul 9 toate versurile au măsură de 11 silabe.

Versul 10 are 10 silabe (se termină voios, accentuat, pe când celelalte din față și versul 11 se termină în silaba a 11-a neaccentuată, elegiac, trist).

Apoi, la terțina finală, domină excepția, cu zece silabe:

Versul 12 are tot zece silabe și-i voios ca 10.
Versul 14, la fel.

Măcar în comentarii să văd acel vers modificat. Altfel este doar un lucru nefinisat, abia scos din cuptor, ba chiar ușor crăpat al unui ceramist.

Un cutremur afectiv, desigur. Întoarcere(a) spre frumos continuă. Mie îmi place și frumosul din "estetica urâtului", și grotescul, și absurdul, și mistery. Să cutremure bine ființa individuală și publică cititoare! Am izbutit, dimineața scriu cel mai bine. Mă bucur nespus.

Mulțumesc din suflet!

Ai surprins exact, mulțumesc "lirismul sincer", personificarea ploii, ca pe o iubită din copilărie și adolescență știută dr mulți! Durerea e dată de întunecatele înnorări, apoi înnegurări din timpul averselor mai serioase.

Da. Mai întâi versul 8. Să vedem ce faci din el!