Dragoș Vișan

Facă Roca gânditorul cu "Nimeni" ce-o vrea, dar io, travestit m-aș fi dus la separatiștii noștri transnistreni și la Guran, fără nicio C.I. U.E. reînnoite de pe 26.04.2023 să asist la meciul dintre Farul și Sheriff. Aș fi dansat flamenco pe gazon la ora 20.00 fără ceva. Mă întreb ce imn se va cânta înainte de începerea partidei pentru Republica nerecunoscută nici de ruși Transnistria. Aș fi făcut după meci sub lună baie în Nistrul neîndiguit.
Asta ca să arăt că suflul unui bun poem stă și într-o mică poveste boemă sau tragică. Și m-aș fi lăsat ciuruit de grăniceri ca de-o altă patimă roșie de Est, ori albastră de Vest ueist-NATO. Unde e libertatea astăzi? La naiba!

Iată cel mai tare prozopoem. Ceva între liric și epic, de-o frumusețe estetică de te lasă fără grai. Ploaie de inspirație. Nu șterge memorabilele semne. Las pe ceilalți sa comenteze. Acord soare mai blând, cu nori. Ludicul ne învață să vedem totul mai clar.

Prea mulți "pe". O propoziție repetată atât de mult! La începutul strofei a doua un vers 2 nepotrivit.

"nimic nu poți plăti cu singurătatea", decât un poem capodoperă, un poem hipnotic despre "tu și eu într-o alergare" până la mineralizare, materializare minunată în Poezie pură. Dacă ar ține extazul inspirației continue cât convingerea că s-a trăit boem cu adevărat, "hippiotul întârziat" din final s-ar declara mulțumit că a întâlnit "o viață" de adevărat bărbat.

Atitudine refractară, care demonstrează patimă față de "integritatea textuală" dar nu și față de cealaltă.
Acum plec să mă recreez, cu bicicleta să ascult mai bine oamenii de la o terasă muncitorească. O să fiu mai câștigat decât să ascult ciorănisme-hitlerisme. Dacă au greșit unii criterioniști în anii '30-'40, noi ar trebui să fim intelectuali mai vigilenți, nu să-i facem din nou apologie lui Hitler. Măcar dacă aflam de ce a doua jumătate a poemului e scrisă cu litere înclinate, caractere de scris italic. Supraeul intră în priză?

"memorialistică", my mistake "memorealistică"
Atunci când textul seamănă c-o proză lirică, á la G. Bacovia, deja nu se mai încadrează la genul "poezie".

Sunt unii scriitori care mai recunosc: n-aș reuși niciodată să scriu proză-proză. Dar uită o excepție. Ei pot ține și un jurnal artistic, exact cum a ținut Theodor Pallady, foarte interesant, o proză memorealistică din care reiese mult din personalitatea marelui pictor, atât parizian cât și bucureștean spre sfârșitul vieții, un nobil cu viața de boem. Mai uită de proza scurtă de meditație asupra existenței. Fulgerat de inspirație, surprinzi și alte aspecte, nescriind versuri. Adiacent actului liric realizezi un act cu funcția metaliterară, prin autoreferențialitate și transă poetică indirectă.

Cu tipul de scriere prozopoem sunt foarte pretențios. Este exact un lirism deliricizat la modul programatic, prin metoda sau regula întâi: dispariția împărțirii în versuri. Promite multe autorilor. Dar recolta e deseori dezamăgitoare.
De la niște observații pertinente ale mele asupra unor feluri de scriere când mai slabă, când mai atentă a prozopoemelor a apărut și disputa mea cu Ottilia Ardeleanu, la sfârșitul lui aprilie 2023 și ocolirea reciprocă, acceptată de ambele părți.

Acest... prozopoem "Cer de primăvară" este pastel, meditație despre scris și elegie. În versuri și strofe ar fi trebuit scris. Totuși discursul nu are cadența versurilor. Nu știu dacă nu e exprimare de proză "Mai mukt decât pentru a le asculta în liniște." Ca microunitate de "poezie" nu merge. Sau confesiunea ca de jurnal ori memorii: "Paradoxal, încă ascult marea în măreția scoicile, încă mai cred în sărut [...]".

Doamne, unde poate ajunge inspirația, "la vârsta ta H. abia începuse/ ascensiunea spre vârful puterii".
Mormolocul neuron bun al lui H. atunci i-a murit în noaptea genocidului german.

Alergare "unul către celălalt", din alteritatea fiecăruia către contopire imaginară, și printr-un maraton de logare prin alter-ego-uri.
Am observat și două gerunzii simțite ca necesare, de exprimat, în început și spre final. Metafore multe, precum cea cu anumite cozi dinamice, având terminații cu gheare.

Un poem al încercării de a surprinde agonalul așa cum nimeni nu l-a mai surprins. Vine un "hippiot întârziat" și ia pulsul agonalului din dureri în extaz.

Mă arde în suflet acest sentiment de participant oniric la întâmplarea întâlnirii. O vizită a iubirii, după ce a sunat, răspunzând o rudă. Și dacă promisiunea acestei mari iubiri nu-i decât o furtună ce dă peste cap normalitatea vieții?

Așa ar putea răspunde un cititor mediu eului liric foarte convins că iubirea e ultimatumul fericirii sau a găsirii absolutului.

Discurs fain, de te iau toți fiorii.

Așadar putea fi și Luceafărul de seară.

"apoi fug pe deal" o fi intertext pentru "Sara pe deal".

J'accuse!

Je suis Simona!

Nu știam ce-i lucrul / ființa căutat(ă) ori căutătorul perpetuu al lui mr. Bean: un Teddy din pluș. De fapt o fi sălbăticia pierdută pentru omul contemporan; musai capătă o reprezentare, chiar jucărie. Obiect liric, de alinat durerile existențiale.

Singurul vers în care nu merge interpretarea mea ar fi acela când unul îl mai și ocolește câteodată pe celălalt. Evident totuși. Mr. Bean nu apare în lume cu Teddy: ori îl lasă acasă când merge în oraș, ori îl pitește și-l ia cu el, dar nu prea îl scoate.

Sincer să fiu, am găsit titlul corespunzător:

Mr. Bean și... Teddy.

Scuze, textul se potrivește de minune.

Acum am un nou cablu USB Qilive. Îl pun la un încărcător mai vechi, tot . Și mă reîntorc la comentarii.
Mulțumesc mult, Emilian!

Da, la magazinul Tomis, pe terasa McDonald's-ului, numai pescăruși argintii hulpavi și porumbei ce mănâncă din hamburgeri și cartofi...
Mulțumesc mult pentru cuvintele atât de folositoare.

Din păcate, nu mai ochii din mobil. Mi-am dat încărcătorul cu mufa USB. Voi folosi tot mai puțin mobilul, să-mi protejez naibii ochii. Nu pot să vă mai răspund pe rând. Să am iertare de la fiecare în parte.