Dragoș Vișan

Un periplu liric prin propria viață. Mă interesează și cum va continua. Aștept să citesc și alte poeme de acest fel. "Exerciții de sinceritate", titlu incitant, proiect foarte generos. Reapropiere de munte, șovăirea de-a mai relua urcușul. Nașterea într-o limbă "a unei patrii" dragi obligă eul liric să se confeseze periodic, în stările de mare inspirație artistică.

"Zarea în alb și negru" de Ilie Viorel Stănică este o creație din imagini suprapuse, precum pozele alb-negru. Remember, însă devenit crez pentru "finalul" unui film-documentar al vieții "protagonistului" din centrul rememberului liric. Prin antiteza "început" - "final", publicul cititor este invitat să scruteze capetele vieții eului liric.
Întâlnim o personificare a cuptorului acoperind ocrotitor aluatul, poemul fiind scris după tehnicile poeziei postmoderne, printr-o expresivitate din care este alungată premeditat orice ambiguitate discursivă.

O dilemă bine adusă din condei. Realism și chiar analiză psihologică. Grotescul situației ori... euforia vremurilor. Mie unul îmi place mult această schiță autobiografică. Abia se făcuseră primele detașamente de pionieri. Unii elevi nu meritau roșul sângelui "sovietic rusesc" și românesc vărsat pe Frontul de Vest.

Eu mi-am "agonisit" texte numai virtual.
Poet de internet. Ireal.

Nu vreau.
Mulțumesc de sfat.

Succes să ai, Doamne ajută! Te respect, omule! Nimeni nu m-a lăudat așa de argumentat și de frumos. S-ar putea să nu ne mai auzim niciodată. De astăzi, dacă pleci.

Ar fi cel mai grotesc peisaj literar.
S-o văd și pe asta! Să mă dea afară, abia aștept!

Ionuț Caragea, Retras Definitiv,

cred că așa te-ai rebotezat tu. Îmi pare foarte rău. Dacă șanse mai mari nu am nici eu să rămân alături de prieteni, aici s-ar părea că mă va ști lumea drept...

Executatul Definitiv.

Și c-un țăruș în piept țintuit pe eșafod.
Ar însemna că nu am făcut mai nimic în acest an. Să-mi fie învățătură de minte. Iluzii, iluzii.

"Hilară mărturie-a nebuniei
Din critica literară a anilor '90, a unora că Nicolae (nu le dau numele, se știu!) s-a împuțit mărul danez. Nu neapărat în literatură. Literatura poate fi foarte bună. Însă există un... Apis și unii cu edituri etc. Veresii literare, scandal și insinuări legate de muze. O atmosferă cam înecăcioasă de la cei cu multe fumuri... în hornuri.

Curat murdar acest secol XXI, din care pleacă înapoi Poetul, "teleportat" din/în veacul XIX. O piesă satirică având ca temă literară un adevăr dureros: la noi, de la critica literară a anilor '90 e ceva putred în Danemarca.

Sper să nu mai intervii, ca la... interogatorii, pe textele mele, Claudiu Toșa, doar să faci cu ou și cu oțet, pentru că aici nu este "prostituție morală", după cum ai spus mai sus, ci un simplu cenaclu literar! Știi bine că nu sunt nici "impostor moral", nici nu vorbesc în particular cu alții. Nu mă fac vinovat de nicio tulburare a vieții literare, nicăieri.
Punerea mea imaginară în vreo tabără sau bisericuță este greșită, o defăimare premeditată de-a ta, Claudiu Toșa, cu scopul să mă discreditezi ca scriitor pe viitor. Nu ai argumente, nu ai bază reală când afirmi acest lucru.

Ai depășit niște limite ale moderării imparțiale ale acestui cenaclu. Mă faci în orice fel și eu chiar nu mai vreau să-ți citesc niciun comentariu dacă vei continua raliul sub textele mele la fel și mâine, și poimâine.
Eu am ca soacră o adevărată doamnă! Mă respectă, o respect și eu!

De ce vrei să nu te mai respect? Eu te voi ierta de șaptezeci de ori câte șapte, mereu. Tu nu mă vei ierta că îți mai greșesc, apărând șansele redate mie aici în primul rând de către domnul amfitrion Radu Herenian, apoi de tine, domnule Claudiu Toșa, domnul Bogdan Geană și domnul Liviu Nanu?

Ce dorești? Spune-mi și mie. Și voi face, te ascult!

Mai bine sună Țipățel. Dar se înțelege din Tipărel. Țipățel ori Țipărel. Toți autorii cu aere nu pot să trăiască mult pe uscat. Le trebuie și mult... lichid. Mediul în care pot înota si debita liber. Un pamflet mortal. Despre chestii mortale.

Este regretabil că dumneavoastră, domnule Claudiu Toșa, faceți o astfel de afirmație ironică către doamna colegă pe site Elena Papadopol, astăzi, la ora 14.47:

"Cântăreței Mia

Stimată doamnă Elena Papadopol,

[...] vă spun că spălatul de vase este o meserie foarte onorabilă în comparație cu spălatul de posterioare.

Vă mulțumesc."

Mă întreb acum, nefilosofic, dacă nu cumva există o rețetă a unora mai vechi pe site să agite spiritele fie printr-un off-topic, fie prin vreo trei versuri din "stihira 1", cu oribilul, odiosul nume al șefului Ady Hi, ca să se ia pe urmă de cei care ar sesiza.

Urât procedați, domnule Claudiu Toșa! Să jigniți o doamnă poetă în acest post, vorbindu-i atât de sarcastic și chiar jignitor. A prevăzut că o să faceți "implozie". V-a spus-o direct!

Și mai vine și ultimul mare prieten al dumneavoastră, să înnegrească rânduri de comentarii frumoase până acum ale mele și ale Elenei Paoadopol cu decretul justițiar că aici, la această postare, ar fi "Veceu public".

Despre posterioare și spălarea lor, dumneavoastră, Claudiu Toșa, ați pomenit! Nu eu, nu Elena Papadopol, nu Ionuț Caragea!

Și chiar jigniți atâta lume românească la lucru prin țări occidentale! De ce?

Sunt cel mai mare păcătos din câți există, recunosc și mă căiesc. Iertați-mă! Nu pot fi decât de o sinceritate dezarmantă, de când eram mic. Eu sunt Cănuță Om Sucit. Nu altcineva, recunosc. Dar oricât aș greși, iertare îți cer, Doamne, și mă bucur că Ottilia m-a iertat, Ionuț m-a iertat. Să fie bucurie în cer în această zi minunată. Pot muri liniștit.

Ottilia, dacă vrei, pot să nu te mai deranjez cu niciun cuvânt. Am înțeles. OK.

Instanța de aici nu doarme. Faptul că noi doi supraviețuim pe site este o mare minune. Să mulțumim pământului că ne mai ține. Eu sunt mulțumit și mă arăt îndatorat îndeosebi întregii echipe editoriale că mai exist și nu dispar în secunda trimiterii acestui cimentariu ori a fiecărui nou text. La o adică îmi pot odihni definitiv ochii, dacă dispar de aici. Mi-ar părea rău să vină așa pe neașteptate o moarte virtuală. Ar fi ca un înec în somn. Fără să realizez, pot ajunge imediat în liniștea adâncurilor. Într-o crevasă montană.

Da. Justițiar spirit. Ca întotdeauna. Eu am întins o mână de reîmprietenire. Dacă am rămas cu ea întinsă, noroc că pot să-ți să-ți fac cu mâna, în semn de respect și de rămas bun. Și dacă o să fiu pe eșafod, tot o reverență, în vreun fel, capeți de la mine, pentru opera, activitatea ta lirică, epică și de critică literară, în ansamblu.
Atunci când se critică un text poetic se caută și părțile bune, însă și cele mai puți reușite. Apoi se arată autorului/autoarei într-o comunicare colegiale și respectuoasă. Dacă am făcut-o, am făcut-o. Am arătat și insuficiențe ale scriiturii poetice pe acest cenaclu literar. Majoritatea poeților nu s-au supărat deloc. Unii mi-au și mulțumit. Voi continua acest demers de interpretare a tuturor textelor literare. Fără să favorizeze pe unul sau pe altul. Fără nicio excepție, Ottilia!

Mulțumesc mult pentru încurajare. Îi spui Dreptății ("Iustitia" la strămoșii romani) "să se ocupe" de mine! Dar dreptatea lui Dumnezeu mai presupune iubire și ocrotire, resocializare cu toți, inclusiv cu foștii "greșiți" (cei care au greșit pot să ceară iertare, o fac, însă nu sunt deloc ascultați de persoane prea mândre din fire).
Rugăciunea domnească ne învață să ne iertăm unii pe alții, iar părintele Ilie Cleopa, pe care l-am cunoscut personal de trei dăți în ultimii săi doi ani de viață ne zicea tuturor celor adunați la chilia să un lucru fundamental, să păstrăm calea dreaptă, strâmtă, a fricii de Dumnezeu și de moarte, iar noaptea, la culcare, să ne gândim dacă mai suntem certați cu cineva. Alergarea să fii iertat la acea persoană este una necesară pentru urcarea pe treptele Scării Raiului.

Scuze că s-au strecurat destule erori în textul meu. Inclusiv, în loc de "oncologice" un typo de telefon mobil, "oncologice".

Textul corectat este postat acum la rubrica "Eseu".

Lirismul Nuței Crăciun pornește aproape Constant dintr-un moment-cheie al vieții: însingurarea, ca stare incipuentă de angoasă, ca apoi să fie rechemate pe rând dezinvoltura iubirii unui om, dansul, plăcerea de a admira fie casa, fie, natura, fie copilul, cum crește. Toate clipele existenței sunt investite cu noi sensuri, pe care le dibuiesc și cititorii, deoarece discursul literar al Nuței Crăciun este unul foarte clar, dramatismul versurilor fiind interiorizat maxim. Ea scrie o poezie postmodernă autobiografică elegiacă și în textul "pași între două tăceri":
"totul căpăta în gura mea un gust persistent de lacrimi,/ de ce viața începe și se termină cu un plâns".
Legitima întrebare din prima strofă este chiar despre forța umană de a învinge, de a depăși pe tot parcursul existenței, plânsul inevitabil, ori lacrima tragică.

Metafora din a doua strofă "ochii mei sunt doar ascunzișuri pentru cuvinte" este urmată de o imagine alegorică, a rătăcirii pe drum,
soldată cu învățarea pe de rost a comunicării sentimentelor. O cunoaștere deplină a oamenilor nu este posibilă, dar eul liric afirmă: "am învățat să caut speranța că pe o scoică rară", "ca pescărușii pe o mare înghețată". Și, într-adevăr, dacă individul are speranță că și după multe nenorociri, suferințe există alinare, activitate, împrieteniri, fericire, arunci dilemele oncologice nu-l mai apasă necurmat, criza sentimentală dispare, siguranța că suntem unici, frumoși, mereu tineri persistă: "așa dansam în jurul vieții/ ca să-mi alung de sub piele frigul". Memorabil acest dans pe gheața existenței, cât ar fi de riscant. Boema unei artiste, a unei îmblâzitoare continuă în orice împrejurări sociale, până și în situațiile-limită, iar zborul înseamnă marea încredere în sine, în talentul dublat de voința fermă că povestea cunoașterii, a artei cuvintelor este una fără de sfârșit.

În peultima strofă, a treia, eul liric este descris un moment al dezmeticirii unei femei, o stare de întristare apăsătoare:

"ascultam vântul șuierând între cuvinte străine,
cineva a schimbat muzica, o mână
invizibilă de umbră sau de aer
a împrăștiat iepurii ce-mi alergau
sprințari prin memorie."

Este surprins aici dramatismul unei perioade foarte dureroase, sau o înțelegere a faptului că "umbra" cuiva drag asistă încă la bucuriile, stările de extaz ale sale. S-ar putea ca această ființă cu prezența abia întrezărită să fie mama eului liric, o persoană de neuitat. Dar la fel de bine, dacă ținem cont de ideea din strofa următoare, ultimă, ar putea fi vorba de motivul literar postromantic al dublului, un alter ego etern deoarece eul liric se măsoară cu el zi de zi, urmărindu-și permanent o dezvoltare a sinelui în frumusețea "dansului" ori zborului într-o lume la fel de enigmatică, la orice vârstă:

"va trebui să mă întâlnesc din nou
cu mine în oglindă
și lumea va fi iar un zid care crește tot mai înalt".

Nu-i mai spune nicicum, Ionuț.

Doar "mamă soacră", exact ca în "Titanic vals". Ca să creadă că suntem și ginerica și generele său.

Ne dă oricum atâtea sfaturi. Și îi place să ne catalogheze drept maneliști, pe când ea, ca "mamă soacră", tot prim-solistă a piesei clasice rămâne.

"Gratis, mamă soacră, gratis!"

Nici nu am citit ce e mai sus. Intuiesc ce e scris.

Cel mai filosofic final, tot din strofa secundă, ultimă:

"Și dorința ne rămâne în urmă.
Ca un contur uman. Ca o clipire de ochi".

Acum, întrebarea care se naște în mintea cititorilor ar fi dacă "dorința ne rămâne în urmă" n-ar fi un splendid oximoron. Dorință spiritualitată, nu altfel de dorință! Comparațiile ultime redefinesc "dorința", cât mai pot, ca o întrezărire de slab contur uman, de privire.

În poemul Irinei Lazăr "Neprevazutul, ca laturile lui mici" parcă îmi sună în urechi o vorbă din jocurile copiilor "Mai ai puțină viață".
Este chiar tragică această încercare de comunicare cu cineva aflat la terapie intensivă. Parcă n-ar juca el corect, însă este doar o impresie, căci eul liric devine frustrat:
"Te caut pe wattsapp, de parcă ai putea să îmi scrii de la terapie intensivă".

Și nu este deloc o exprimare metaforică ironică, pentru că urmează mărturisirea unei mari iubiri sau prietenii:

"Creier și creier
Inimă și inimă
Cam asta suntem".

De parcă pacientul venit la el ar mai putea să se lupte lângă el, întins pe saltea, pentru supraviețuire, pentru continuarea vieții împreună.

În a doua strofă, mult mai amplă, se-arată că doar "Neprăvăzutul" ar fi personajul imaginar făcut responsabil cu posibila tragedie a pierderii cuiva drag. Și este adevărat, resemnarea existând ca o eliberare, ca alungare a înnebunirii de mare durere.
"Cu laturile lui mici", Neprevăzutul înseamnă vulnerabilitate a organismului, dar și început al separării în viață, în unica existență dată amândurora pe singura planetă vie din cosmos.

Bineînțeles că de la prima lectură m-am întrebat dacă nu ar exista o legătură trainică intertextuală cu "Micul Prinț". Și mi-am adus aminte nu doar despre relația de iubire cu floarea de pe asteroid, ci și despre discuția cu Vulpoiul, în care existența umană este problematizată radical. Trăim și murim pentru iubirea simțită. Trăim ca să căutăm, murim la timpul nostru, neștiut, ca să ne regăsim.

Viața împreună e recapitulată iute de eul liric: "Întâmplările trăite parcă pe Lună". O fi tatăl, o fi mama, o fi altă rudă, o fi chiar partenerul de viață, un prieten sau o prietenă... Nici nu contează. Oricum, durerea și iubirea sporește, discursul poetic se și radicalizează spre final:

"Dă-mi un semn când poți, sună atât de banal
Sub aceeași cupolă te aud frecvențe, frecvențe".

Sfâșietor. Poate nici nu poate grăi interlocutorul, de la terapie intensivă, din patul de spital.

"[...] te aud, vocea ta e altfel, schimbată de frică, de emoție, de iubire".
Sigur că se aude, prin halucinație, o voce din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat.

"Înstrăinarea, lanul în care ne pierdem,
cu spice până la brâu" este și anamneza, și promisiune pentru marea revedere.