Dragoș Vișan

Îmi pare rău că pînă aseară nu fusese încă deloc corectat. Îl scrisesem în grabă, la serviciu, în două ore. O să apară acum primăvara în rev. Ex Ponto, alături de un articol despre Cartea zădărniciei lui Liviu Ioan Stoiciu. Mai semnez un articol comemorativ despre Pericle Matinescu - jurnalul său 7 ani cît 70.

Am publicat, sau transcris, conferința lui Ion Caraion de la Radio Londra.
Este legată de articolul meu de-acum o lună, despre vol. Necunoscutul ferestrelor din 1969. A relatat atunci, în deceniul al nouălea niște chestii atît de valabile!

Eu discut mult pe mail și cu Radu Bărbulescu. M-a și publicat anul trecut, număr de număr în Observator. Îl cunoașteți?
M-ar bucura mult dacă am discuta măcar pe mail!

Nu ezita să ne oferi cîte un calup din ceea ce scrii acum. Succes deosebit! Urcuș bun duhovnicesc!

Un talent înnăscut pentru a suprinde situații dilematice, la limita supraviețuirii. Figura revoluționarului, desigur foarte veridică (sper să fie un caz adevărat) mi-a adus aminte și de evenimentele din 5-12 aprilie 2009, de la Chișinău. Numai că acolo erau alții pe clădire... poate și dintre teroriștii (sau fiii teroriștilor) din dec. 89. O aversă interlocutivă se abate foarte sonor din aceste rînduri. Un bravo cu adevărat meritat.
Eu eram în Tulcea. Am străbătut atunci, pe douăzeci și două orașul, cu soră-mea mai mare, Nicoleta, pentru că tata cumpărase un brad însă nu putea veni acasă. Apoi mă duceam peste linia ferată la policlinica industrială, să-mi pună plombe, iar la poartă stătea mereu un revoluționar cu automat. Mai o fi stafia lui și astăzi acolo...

Această societate cu ritm galopant de schimbare în rău pare să fie surprinsă exact în Inseparabila dezordine. Asta-i și părerea lui Habermas, ori concluzia logică a reîntoarcerii vizualului necontrolat, ce ucide lumea cărții.

O altă articulare a materiei, venind dinspre suflet.
Interesantă ideea din comm, despre Pitești, cenaclul d-lui Sibiceanu...

Un studiu aproape monografic. Opera lui Ștefan Baciu nu poate fi considerată numai tradiționalistă, precum bine au observat și Ion Negoițescu sau Nicolae Manolescu.
Eu mai știu, din \"Jurnalul intermitent\" și eseurile de Pericle Martinescu, despre marea prietenie dintre toți membrii grupului \"Corabia cu ratați\" (ultima promoție literară interbelică), al cărei lider era Emil Botta. Erau aproape boemi. Au păstrat legătura prin corespondență și după 1944. Ștefan Baciu are desigur un epistolar impresionant, care ar merita să fie publicat, de urgență!
Emil Manu a prezentat prea puțin revista \"Mele\", scoasă de Ștefan Baciu în Honolulu (vezi pag. 182-184 din \"Reviste romînești de poezie\").
Puteți pune majuscula la începutul unei fraze - pentru N. Manolescu...

Sigur, se-acceptă. Alte amintiri nu mai am despre Rahova. Sper să iasă o carte bine documentată, veselă, dramatică, cum vrei tu. Pe placul cititorilor este. Cu siguranță.
Vărul de gradul unu al mamei mele, Coculeanu Cornel, soțul lui Mimy, a locuit mai puțin de trei sute de metri de Piața Rahovei. Era foarte tare în șah, jucînd la concursul național. Cînd venise pe la Tulcea m-a lăudat că i-am ținut piept într-o partidă, luînd chiar avantaj, de-am fost făcut mat abia pe la mutarea a patruzeci și cincea (mi-am notat partida, cred c-o mai am într-o agendă). După aceea am aflat că a murit, chiar prin 1989-1990.
Nenea Cornel a fost inginer-șef la Semănătoarea. Avea o față de boier. Era originar din Pitești și comuna argeșeană Cocu, exact ca maică-mea.
Tanti Mimy era o adevărată doamnă. Cînd a aflat că nenea Cornel o înșeală cu o femeie, i-a spus maică-mii la Tulcea. Deși era supărată, era foarte jovială, ne făcea să rîdem. Avem și o amintire, o glumă memorabilă. Mama ne obliga să mîncăm și ciorbe prea fierbinți. Iar tanti Mimy (Maria Coculeanu) mi-a zis: \"Fuflă, mamă, fuflă!\", astfel încît maică-mea s-a dezobișnuit să ne mai grăbească la masă. I-a mai servit și proverbul: Dacă te-ai fript odată, sufli și-n iaurt. Îl lăuda pe tata, pentru că era la fel de diplomat, discret și cu simțul umorului, nu ca soțul ei, care era cam taciturn, dar cinstit și bun. Tanti Mimy semăna extraordinar cu Edith Piaf. Aceeași înălțime, voce de fumătoare, jovialitate. A fost farmacistă-șefă, cu facultate, și după pensionare, acolo în Rahovei, la o farmacie particulară prin anii \'90. A vrut ca fiica ei, Irina, să facă pian la Conservator. Aveau o pianină splendidă. Am ascultat-o pe Irina cîntînd Sonata lunii de Beethoven. Doamna Mimy Coculeanu făcea mai multe feluri de mîncare, dar în castroane mici. Putea să facă trei feluri deodată. Biblioteca lor era uriașă. Cu lucrări tehnice, de inginerie, cu tratate de medicină, cu romane, volume de poezii, etc. Nu știu ce s-a ales de ele, cine le-a luat...
A doua și a treia oară le-am vizitat pe Mimy și Irina cînd am dat de două ori la Drept, fără să reușesc, la sfîrșitul verilor din 1994 și 1995.
Irina, care avusese o primă tinerețe prea aventurosă, se cam îmbolnăvise de cap, nu muncea. O certa aspru pe maică-sa văduvă, care muncea și pentru Silvia, nepoțica zglobie. După ce a murit tanti Mimy, Irina cu fiica ei Silvia au plecat în Olanda sau Belgia, unde se căsătorise bine.

Nu sunt decît un om de 1,76. Iar costumul - scrierea de fapt - este o metaforă.
Îmi place haina lui E. Uricaru. Chiar dacă i-a șifonat-o prea tare Doina Cornea, pe care o călcase el în picioare ca informatician de la Secu.
Ca prozator și eseist, Uricaru e un nume al literaturii! Ar fi meritat să continue a fi la șefia USR pînă azi. Era normal să nu se facă atît scandal pe seama dosarelor. Ce-a făcut așa de rău? Mona Muscă a făcut cam același lucru și a pățit-o și ea printre primii... Cine și pe cine a vrut să se răzbune? Dinescu era un cal breaz? Nu era el un \"fiu\" al lui Ceaușescu, prin 1981, mărturisind că-l vedea mai des pe nea Nicu decît pe taică-su (chiar dacă o spunea în bășcălie, Valeriu Cristea l-a deconspirat pentru această lipsă de demnitate).

Mulțam fain pentru comm. Mai discutăm. Îmi place să polemizăm cu rost.

Expresii care m-au impresionat, vorbind despre durere, căutarea fericirii -
ce bună-i amăgirea asta care trăiește cu noi și se repetă,
mirosul (...) ploaie puternică (masculină),
lacrimi de bărbat s-au rostogolit pe muzica îngălbenită,
nu mă pot normaliza - ar însemna să trec din nou din ieri în azi/ să fiu mereu atât de ocupată,
ai avut întotdeauna iubire și eu am nevoie de ea.

Discursul are și finețe. Dar și aplomb. Mă gîndesc la încercarea la definire a stărilor interioare. Un luxuriant autoportret. Libertate a cuvintelor, a emoțiilor, a reproșurilor spuse din iubire.

E un Babel fascinant în aceste pagini. Neobrăzarea taximetristului seamănă cu cea a lui Moș Nechifor Coțcariul, trecut puțin prin filiera limbajului lui Luca Pițu, apoi a lui Nicolae Breban (Grobei).
Mi-amintesc cum m-a uitat mama în București. Aveam doar doișpe-cinșpe ani. Nu știam bine strada unde găzduisem. Am plecat după o jumătate de oră de abandon matern. Dar mă bazam pe flerul meu istoric (pasiune de la tata, care a făcut Dreptul la București). Am întrebat pe unul, pe altul, mai întîi cum să ajung pe Griviței. Soră-mea tocmai făcea facultatea la Design particular, tot pe-acolo prin 1990. Trecusem și o pasarelă uriașă peste căile ferate, nu departe de Gara de Nord.
Apoi am întrebat de Plevnei. Du-te și pe-acolo cu tramvai... sau autobuz.
Abia după ce m-am rugat întîia dată în gînd bunului Dumnezeu, mi-am adus aminte denumirea grea de Rahova. Știam că voi recunoște din autobuz și acel campus studențesc, cu un imens parc - clădirea aia cu acoperiș rotund, ca-n Orient. Am coborît în Piața Rahovei - fie binecuvîntată! De-acolo, pe bîjbîite, urcînd și-n două blocuri învecinate, am ajuns la etajul patru unde era apartamentul mătușei mele Mimy și al verișoarei Irina (de gradul doi) - la care am stat de două ori în viață, atunci și încă o dată. Mama întîrziase să vină la una din porțile Cișmigiului... Curat tîrg de MOȘI ca-n conu Iancu la Sinaia, fatalitatea fatalităților. Tot balcanici am rămas...

Nu am trecut și pe la Grivița Plevnei, Vidin în trecerile prin Bulgaria. Dar totuși mi-am dat seama că Rahova și partea aceea a Bucureștiului sunt Balcanii în miniatură. Tu, prin acest jurnal ne introduci în lumea densă a Isarlâcului. Bulgarii i-au cam mătrășit de la ei pe turci - obligați să se haiducească prin Rodopi încă de-acum un secol - tocmai pentru că le-am dat noi nas să facă asta. Ei au introdus numerus clausus pentru turci în tot secolul XX. Grecii pentru armîni. Sîrbii pentru cei din Valea Timocului și Voivodina. Ucrainienii pentru moldovenii noștri din Basarabia. Ungurii de mult pentru alții și alții. Numai la noi există deschiderea sufletească a Rahovei. Mie acest toponim îmi amintește de soare, plajă, vorbă caragialiană. Nu de istorie.

Apropo, și eu am rodiu în grădină la Constanța. Mi-a făcut anul trecut vreo doisprezece. Au luat și vecinii. Caută lumina fructele. Și crește ca nebunul. Fructele nu cresc prea mari. Dar au tot numărul lor fix de boabe.
Atit.

Interesante dialogurile dintre doamna vopsită și Fănică, apoi dintre mamă și fiică. E luată rapid temperatura străzii, cu termometrul pus pe asfalt ori în gura oamenilor obișnuiți. Piața și evenimentele - iată ce știe omul cu nivel mediu sau mai descrescător de inteligență. Dar și dacă intră cineva în gura unuia ca taximetristul acela...

Sunt de remarcat oralitatea stilului și chipul mamei. Am stat și eu pe timpul lui Ceaușescu, doar vreo săptămână, la un bloc având patru etaje, pe Rahovei, chiar lângă piață. Puteți pune semnul diacritic, spre final, la \"dupa\".

Interesant discurs autobiografic!

Mitul orfeic, desigur parodiat, poate fi recunoscut prin multe piese ale lui Eugen Ionescu, mai ales dacă Paradisul poate simboliza o Euridice pierdută. \"Pietonul aerian\", \"Scaunele\", \"Omul cu valizele\" sunt indiscutabil bazate pe ipostaza adamică pe care a vrut s-o surprindă la noi Marin Sorescu în \"Iona\", Paracliserul\". Derularea hilarului masacru omenesc poate ascunde nostalgia Paradisului.
Este un studiu foarte bun despre investigarea labirintului infernal la Eugen Ionescu.
Cine a citit micul roman autobiografic \"Insinguratul\" va realiza apropierea de Cioran în temerile, viziunile omului Eugen Ionescu. \"Junal în farame\" este un fel de \"Paradis\" dantesc, iar unicul roman al dramaturgului este gura Infernului operei sale.

Servus. Sunt entuziasmat și de prefața excepțională la vol. lui Steinhardt, pe care o semnează Virgil Ierunca. Prietenia lor cred că durează și-n veșnicie! S-au cunoscut direct abia în 1978. Riscul asumat de către Steinhardt a fost imens - cărți procurate tot mai greu din librării și edituri după plecarea din țară a lui Ion Caraion (care lucrase până în 1980 la editura Cartea Românească). Dar și generozitatea lui Virgil Ierunca și a Monicăi Lovinescu, în ajutarea unor rude sau cunoștințe ale lui Steinhardt și în procurarea de medicamente, a fost peste măsura tuturor așteptărilor.
Și Ioan Coja a încercat, înainte de-a muri, să publice în franceză sau în română JURNALUL FERICIRII, a cărui copie fusese încredințată din deceniul opt lui Virgil Ierunca.
Păcat că n-a apărut în străinătate mai devreme. Această capodoperă e publicată în franceză abia în 1995. Dacă apărea pe timpul comunismului pansovietic, am fi putut avea un Nobel prin Steinhardt...

Poem scris pe data de 19 februarie 2010, pe care-l dedic aniversatului L.I. Stoiciu:


Arcana I. Magicianul. Coșarul pe-o Casă-a morții

(arcană ricoșată spre Manole... eonii cernelii)

În loc să mă mai doară pe drum
gestul frământării unor intoxicați de trufie
(cu propriul monoxid sau dioxid de carbon)
+
disperarea dintr-o casă ce-ar trebui să fie
o Carte Românească/ curte brâncovenească/
cetate basarabeană deschisă dialogului
+
mă doare-n cot de altercațiile regizate de cățeii
șleahtei miticului Manole…
...Esca...A./...Lesko...A.
+
de tipăriți (scriindu-și doar jurnalul parizian
cu poze și prin manualele alternative
de istorie critică precum și
de limba cu literatura personal stâlcite)
+
de-acest arhitect zis postmodernist/
postdecembrist/optzecist/șaptezecist/
șaizecist ca și de-alde Dumitru
micu’ proletcultistul
=
de ambii cincizeciști
(vezi volumul încă din ’63 –
strânsura lor de flegme și lichele)

Îmi voi reteza compasiunea
și mă voi cocoța iute
cu tinerii mei colegi coșari
pe șarpanta internautică
de unde auzim oricum vorbe grele
venite meschin din partea
acestor prea josnici gângavi
suspuși/interpuși printre noi –
brutalii plăcintari-dovlecei

Încă le-auzim strigătele
amenințările
insultările la adresa
sutelor și sutelor de mii
de vii/morți (agonizanți) cititori
ce nu știu tot
și-anume că ostracizarea rapidă
nu-i cuprinde azi numai pe unii încondeiați
(asociați uneori de-a valma cu ei
la cataramă însă neprinși cu sutele de leii murdari
însă șterși cu gravitate din “Istoria” pe 400(0) de ani
debitată de Manu
melan-omul perfidiei
eonilor/paraleilor lui mameluci
pe scena SuSuRului clădit interbelic
ajuns acum de două parale)
pentru că lista lui Manole… ăsta/Esca
ce va fi de urgență dată jos
vine încă și călcă precum tăvălugul
pe toți cu șenila

A amuțit cândva hornul
dar o să scobesc de negreală
pe degeaba acest loc irespirabil
ca să le interpun gingival
fumu’-n dantura
ce-o să le iasă
pe nasul scurtat de Constantin Cantemir
mai întâi lui Nicolae M.
(zis Milescu Spătaru
acoperitu’/ cârpitu’ prin Berlin și Paris după ’89)

Ventilații
c-Ogranza
să zboare
odată spre vest
de pe la noi

Ați văzut pe-Animal Planet
cerneala caracatiței –
cum o mai decupează murena
îi ia între fălci călimara
și-i mănâncă brațele
în rotație
chiar dacă ele o mai îmbrățișează
(așa-i și cu acedía mauso-le...éilor
sau a Manole... eonilor)

Aici duhnesc toți nervii din craniu casei
scribilor prin fante
administratorilor Mogoșoaiei morții
lui Marin Preda… ce distrug chiar azi traiul
unora/altora prin atacuri psihotronice
tot din partea fostei gazete
a lor de perete cu eonii lor mari și tari puțind

Încât mi-oi adăposti pielea
sub unghia încarnată
(aia, de la degetele mici ale picioarelor)
aproape stâlcit
luat în bocanci
ca să nu mă îmbâcsesc
în timp ce vă povestesc

Iară voi
Berevoi
neorbiți de miros
încă furioși pe orbita mea dezaxată
ce înconjoară casa morții c-un cordon
voi da voi
îngerilor neîntunecați
urmăriți-mi văzul pedestru
agățat pe-acoperiș
ca-n Praga pe Strada Alchimiștilor

Scap dintre oasele mâinii drepte
globul de ghicit fericirea
altora nu a noastră

Văd în țăndări ochi încruntați
c-aș vrea să-i rănesc
pe încuiații
Ma(g)noli...
ieiiiii
ieiiiii
lieiiii
leilor
măcar de vor amuți din 2010

Vom da cu
funingine-n mutrele casei
morții capilor acestei rețele

Voma-i-ar afară
pereții

De ce-n éii?!
Den’ aia!

Ciunga-mi baghetă-n
neputință, sau
scurta de mână
a succesului fără profit
lasă libertate
destulă aripilor, forței
log(ate)_aritmic
să se frângă...-n balans
înfiorând
spleenul invers

Vărs tot

Plecați
plecați

Vărs peste ce-i
dinăuntru
în vatra
ăstora
asfixianți

Vărs foc
și-i potopesc

Valea
mamelucilor
lăsați tinerilor Decenei
liberă calea

Miroase.
Stric gen
după gen.
Și specia,
familia,
gâtui
capul
clicii

deUS (semnează strâmb un ultim sued din Cehia, Golemul)

E foarte bun vresul: \"O moară de război se sparge-n râu\". Un ton glumet peste amarul existent nu va strica la formarea discursului poetic. Excelsior!

M-ar interesa daca ai si o varianta in germana. Sau poate vei incerca, nu?

Mi se pare un exercitiu literar demn de apreciat: ludicul, biograficul, istoria veche ori recenta pot face casa buna pe aceeasi pagina!