La cules de rodii in Rahova 2

Cine merge cu tramvaiul, știe cum e în tramvai. Cine merge cu mașina, nu trebuie să știe cum e cu tramvaiul. Dar cine merge cu tramvaiul pâna în Rahova, sau mai departe, pâna în Șoseaua Alexandriei, unde e un depou „internațional“, în care vatmani, călători și șoferi din „lumea întreagă“ fumează mândri pe cele câteva “terase” sau în “berăria la Nae” de câțiva metri pătrați „jupuiți din trotuar“ – eh, acel călător de tramvai, chiar și dacă a mers o singură dată, nu va uita aceasta. Nu știu dacă o să mai vrea să meargă cu tramvaiul, dar va avea ce povesti acasă sau la mosafirii din Occident și sigur îsi va dori mașină mică sau bani de taxiu unde îi va povesti șoferului că el e simplu „mosafir“ în Rahova, ca un om „de bine“ ce e și nu stă printreeee…“nici nu știi cum să le zici…“ De ce nu merg cu taxiul „ia, uitați-vă, duduie cum se ciorovăiesc intre ei“, îmi zise mândru un taximetrist și el cu piele măslinie… “bine că nu mi-am luat la bloc, aici, auăleu, v-am jignit, că dv. ziceți că aici stați…“ „eu aici m-am născut, dar erau vile frumoase pe podul Calicilor, erau grădini pline de meri și vișini și țărani care gândeau mult și încet, dar erau bogați“… “vai, doamnă, de ce nu vindeți, ce mai stați printre ăștia?“ „și unde să mă duc?“ „păi să vă cumpărați lângă noi, în piața Progresu și mai jucăm și noi o tablă seara, între blocuri“. „adică ce iau pe mere să dau pe pere?“ “ce pere doamnă? – veniți la noi în Progresu și aveti totul la ușa ți nu vă mai luptați printre ăștia care parcă vin din junglă” „și cei din Progresu de unde vin?“ „păi noi, majoritatea, am cam fost în Italia și în Spanie, ca sa ne luăm la bloc și preș la ușa…” “aha…“ „dumneavoastră ați fost în Italia?” “nu” “păi d-aia stați, doamnă, în Rahova, ia să mai munciți cu cârca și mai dă-o încolo de grădină, prispă, gradină de trandafir și ciripit de nu știu ce păsărele…” „dragă domnule taximetrist – uite banii și îți spun eu, decât să mă mut în Progresu, mai bine merg pe jos pe soseaua Măgurele și am liniștea mea cu pisici și păsări“ „auăleu, dragă doamnă, oi fi și mata d-asta colorată și nu se vede, dar te ții bine pentru vârsta dumitale și sa nu mă uiți: Fănică din Progresu, știe toata lumea.“ „Evenimentele“ de pe traseu sunt în fiecare zi noi. Am putea să spunem noi-nouțe. Când merg cu mașina “mica“ pe lânga tramvaiul ce se clatină nesigur dinspre Piața Unirii peste deal printre case ciungi, se zice renovate, cu scânduri late, cuie ruginite, ferestre inexistente, gauri pe care folia de plastic poartă titlul mare, zgâriat din vopsea de bidinea :”de vânzare” sau “preț negociabil”... Urâte rău, înguste, parcă aruncate dintr-o eră nemiloasă într-un viitor precis ne-negociabil! – eh, atunci îmi doresc sa fiu în tramvai, sa fiu aproape de „pulsul națiunii“, să înțeleg mai bine știrile de la televizor, comentate de concetățenii mei, adică cei pentru care tvr–ul transmite știri, prețuri și emisiuni culturale, vecinii mei, care plătesc taxe, cumpără la piață și se bucură de toate transmisiunile în direct din lumea întreagă. „Mama, tu ai leucemie?” întreabă o fetiță cu cearcăne mari, pe care mama ei nu o privește deloc, dar o ține, clește, de încheietură și o numește Puica. „Nu.” „De ce ?” „Pentru că n-am.” „Da’ cine ți-a zis că am – precis ai vazut prostii la televizor. Dar tu știi, ce e aia leucemie?” „Nu, întreb și eu.” „Pai, de ce?” „Pentru că ar fi bine să ai, ca să mai stai și tu acasă, uite mama lu Vali are și Vali e acum fericită că se joacă puțin cu mama ei și mai primesc și multe pachete frumoase din străinatate.” „Auzi, Puicuțo (și o trage de ureche, întorcând-o ca pe tirbușon) nu știu ce vrei tu să-mi spui, dar daca vrei pachete, du-te și așează-te la rînd, în Piața Rahova, la sfat, iar dacă vrei să mă joc cu tine, nu-mi dori tu, mie, leucemie…” „Mama mă doare!” „Să te doară, mamă, că și pe mine m-a durut când a plecat tac’tu cu portofelu’…” “Mama, nu tata a luat portofelu’, tanti Didina...” „Aoleu, da multe belele îmi faci tu mie, Puico, întâi vrei sa fac leucemie, acu’ îmi zici că tac’tu s-a legat de sor’mea Didina...” „Mă doare, mama, nu ma traage de mâna, că mi-o rupi...” Și așa a coborât o mama cu o fiică, din tramvai, la stația Rahova. Stația nu e mică. E într-o intersecție lată, continuu în migrație, ca nisipurile mișcatoare – unde se duc pietonii se duce și stația și trotuarul... Trotoarele sunt colonizate de cetățeni, care doresc să ofere celor care coboară diverse legume bio, șosete, elastice, ace, bombonele în cutii, care provin din multe țări, precum se poate simți, dacă pui mâna pe ele.... Câinii nu au nevoie de lese, știu drumul spre casă și se joacă, bucurându-se de noua libertate. Cartierul face parte din sectorul cinci și este organizat și supravegheat de primăria edilului. Copiii, care au ajuns deja liberi în Piata Rahova, așa vor rămâne. Din când în când, țăranii le dau câte o roșie, iar mașini uriașe, aduse de nu știu unde, cu ferestre negre, își deschid portierele pentru o clipă și împart pungi. Am impresia uneori că, dacă s-ar muta piața sau ar dispărea, multă lume ar regreta, puțini s-ar bucura și mulți ar sărăci. Eu nu locuiesc acolo, ci mai departe, pe Șoseaua Măgurele, unde nu se mai “ciorovăiește” nimeni, pentru că nu au pe ce și pentru ce. Așa că, e mare liniște pe lânga noi. Evenimentele sunt în tramvai și în piață, iar cei care le ocolesc, nu știu ce pierd, iar cei care locuiesc o perioda, se vor adapta. Dar asta e alta poveste......