După soarele ce-apune,
Plecând spre alt pământ aprins,
Când, din al nisipului jurnal,
Un val va șterge ultimele urme...
Din tot ce-a fost cândva descris
Va mai rămâne doar un nume.
Pașii tăi și ai
De la balustrada unui foaier
Încins cu cămașă de catifea și cu aur la guler,
Mândru în piept și ochii scânteie de stea,
Fiul unui boier, cu ochii spre în jos, stătea.
Pe când acesta se-nfrupta cu
Un cocor în zbor lasă în vânt, plutind,
O pană frântă din a sa aripă-ostenită,
Din graba sa neobservând că s-a desprins,
Și cobora acum în sens opus de paradis.
Din alb, orizontul se preface-n
Am urcat în tren înspre niciunde,
Priveam pe geam
O lume-ntreagă ce se-ascunde.
Câmpii, păduri, podișuri, lunci —
Vieți se derulau în clipe adânci.
Însă-n suflet gol,
Simțeam un
Într-un scrin din lada mea de amintiri,
Am păstrat tainic un luceafăr.
Ca și atunci când noaptea se va stinge,
Cu razele-i de aur, în camera pustie el va ninge.
Iar tu te vei învârti intr-un
Culcă-ți somnul,
Înăbușă-ți memoria.
Ți-a pierit steaua,
Și cu ea s-a dus și gloria.
Frânge-ți aripile duhului tău neînsemnat
Taie-ți respirația
Ce-n sus l-a tot purtat...
Pleacă-ți
În vremuri de restriște,
Cortina liniștii începe să se miște.
Iar în văzul tuturor,
Vidul se dezvăluie amețitor.
Mi-aș culca încet tâmpla pe iarbă
Să mă mângâie încet pe barbă,
Ape de odihnă,
Pe când te țineam de mână-n vis
Un fir de vânt pe un val de păr te-atins.
Atunci timpul a căzut în stază
Vrea să ne dea drumul, dar destinul nu îl lasă.
Ecouri de tăceri surpate
S-au spart în
În nopțile amare,
Când somnul ieftin vrei să-ți vinzi,
Unor aștri mai timizi,
Tinzi...
Cu privirea să-i cuprinzi.
Și un strop de poleială
Se presară intr-o doară
Între pleoape biciuite
De-ale
Mediocritatea-i pretutindeni
A ajuns înscăunată la rang de virtute.
Nicio metafora n-o mai înțelege nimeni
Sunt ridicate-n slăvi cuvinte absurde.
Prostia tinde pân-la paroxism
Și ești tot mai
Mi-e dor de vremile trecute
Pe care le-am pierdut dinadins prin mine
Iar acum zburdă lasciv
Călătorind din suflet înapoi în minte...
Mi-e dor să cred,
Că suferința-i trecătoare.
Iar iubirea
De-ai ști, tu, oare,
Câte vise risipite
Au dispărut în zare;
Sau câte nopți pecetluite,
Fură tăinuite sub cuvinte nerostite?
Câte colțuri sufletești n-ai tulburat?
Fără să schițezi o singură
Când aproape că muri speranța
Ne apropie distanța.
Și în șoapte reci, dezacordate
Ne-auzirăm glasurile înghețate.
Apropierea ne-a îndepărtat
Fiindcă timpul ne-a uitat.
Fixați am fost în plan
Se cuibăresc în pieptul unei stânci
Două inimi monolitice, de piatră.
Nemișcate de seisme emoționale-adânci
Din care nu mai rezonează cutia lor toracică crăpată.
Ploi mărunte cad pe inimile
Bătaia inimilor
Zguduie orizontul.
Bat cu putere ca pumnale
În ale rațiunii ziduri înfricoșătoare.
Luptă pe viață și pe moarte:
Deliciul dorinței;
Versus siropul speranțelor deșarte
Ce se scurge
Plutește amorul nostru stins,
Peste ochiuri de apă.
Sucombase-atunci când noi l-am prins
Cu capul cufundat în apă.
Fuse amorul virtuții-nchipuite,
Nemeritoriu arogate.
Tăvălit ca bulgărele între
Când ești făcut din paie,
Te mistui de la o scânteie prefăcută-n vâlvătaie.
Suflul unei brize mici,
Te face să te ridici.
Tot ce-ai construit cu paie,
Se împrăștie-n odaie.
Se cutremură
S-a dus iubirea,
În tainică noapte.
Umblă cu călcâie goale,
Pășind pe șoapte.
Suspine susură,
În tainică ploaie,
Luna se scaldă-ntr-o baie
De lacrimi greoaie...
Pe jos e ghețuș, cerul e
DD