Dragos Ditu

Ințeleg efortul dumneavoastră de a vă impune drept autoritate literară, însă eu, sincer, nu reușesc să percep textele pe care le scrieți drept poezie. Prin urmare, criticile venite din partea dumneavoastră îmi sunt complet lipsite de relevanță. Cât despre "sloată", termenul există în DEX. De aceea, această vânătoare compulsivă de greșeli inexistente, făcută cu o siguranță neacoperită de cunoaștere, începe deja să cadă într-un penibil care trădează mai degrabă orgoliu iritat decât critică literară. Voi încheia aici orice altă interacțiune cu dumneavoastră.

Îmi pare rău că v-ați pierdut timpul cu poezia mea. Eu, din fericire, cu a dumneavoastră am avut inspirația să mă opresc la timp. Vă mulțumesc însă pentru sugestia de la final. Mă tem că, dacă aș începe să greșesc câte o literă din fiecare cuvânt, mi-ar ieși ceva prea apropiat de poezia dumneavoastră.

Într-adevăr, s-a strecurat o literă greșită în acel cuvânt, însă a fost aleasă special pentru personificare. Sper, totuși, că a rămas și o emoție după lectură, nu doar satisfacția descoperirii unei litere rătăcite.

Nimicnicia existenței și experiența Nimicului apar în poezie ca două dimensiuni ontologice convergente ale conștiinței eului liric. Abisul nu este un spațiu exterior, ci locul interior în care ființa își constată propria suspendare. Vocea poetică se constituie ca monolog al unei conștiințe scindate, în care eul interoghează posibilitatea propriei nașteri ca act ontologic. În acest sens, poezia configurează o formă de transcendență interiorizată, unde sensul nu mai este căutat în lume, ci în confruntarea directă a ființei cu Nimicul.