Tu

Nimicnicia existenței și experiența Nimicului apar în poezie ca două dimensiuni ontologice convergente ale conștiinței eului liric. Abisul nu este un spațiu exterior, ci locul interior în care ființa își constată propria suspendare. Vocea poetică se constituie ca monolog al unei conștiințe scindate, în care eul interoghează posibilitatea propriei nașteri ca act ontologic. În acest sens, poezia configurează o formă de transcendență interiorizată, unde sensul nu mai este căutat în lume, ci în confruntarea directă a ființei cu Nimicul.