rutine și ticuri devoționale

— într-un fel, îmi place mai mult la noi. ai spus, referindu-te la confesiunea ortodoxă pe care o împărtășim. — și nu mă refer neapărat la confesiunea ortodoxă versus alte confesiuni ai continuat, de parcă mi-ai fi citit gândurile, cât mai degrabă la organizarea asta aparent haotică, dar care e extraordinar de reconfortantă. stăteam la coadă la lumânări și, sincer să fiu, n-am înțeles aproape deloc la ce organizare făceai referire. — uite la asta! așteptăm să luăm lumânări — de acord? — da. — apoi ce facem? — nu știu. le aprindem. m-ai privit… cum privești un prost — de atâta timp și nu știi... halal! scriem pomelnic. de acord? n-am comentat. — apoi? (după o pauză) stăm la rând! ca să dăm pomelnicul. mărturisesc, am început s-o ascult cu interes — dacă la început nu-mi era clar, acum ardeam de nerăbdare să aflu ce e next — nu pot să cred că te uiți așa la mine! unde stai după pomelnic? — unde? — la icoană! și nu la una! sunt minim trei icoane la care aștepți liniștit la rând (măcar de-ai spune și-o rugăciune). a mai urmat, în enumerarea ei, coada la racla cu moaște, coada la sărutarea evangheliei și abia apoi căutarea prin biserică a unui loc mai liniștit în care să stai și tu să te reculegi. — ai observat ce enervant e că nu găsești și tu un spațiu în care să nu fie foială? aici, mărturisesc, i-am cam dat dreptate. oricum, zice, e incomparabil mai bine decât la catolici — aici măcar e pulsație, viață, simți că participi și tu, nu stai ca prostul într-o bancă de lemn să-ți înghețe picioarele bocnă și să n-ai măcar posibilitatea să schimbi locul, admițând că nu-ți place cine s-a așezat lângă tine. — și-acum ce-ai înțepenit acolo? n-auzi că trage clopotul? fugi repede și ia o pâine de la mega, că am uitat să aduc. — și vezi, ia franzelă! să nu-mi vii iar cu mizeria aia pătrată, de toast, ca data trecută.