Bucarest entre les cuisses

Nicuşor merge, târșâindu-și pașii, cu umerii căzuți ca și cum orașul i-ar atârna de gât. Aerul e greu, plin de miros de asfalt încins, de fum de eșapament, de benzină stătută și canalizări care scuipă duhoare pe străzile înguste. Bucureștiul îl învăluie ca o haină veche, nespălată, impregnată cu toată mizeria și umezeala stătută a orașului, cu sudoarea lui grețoasă, cu parfumul înțepător al vreunei femei care a trecut grăbită pe lângă el. Pașii îl poartă pe traseul tramvaiului 21. Șinele se întind ca niște brazde metalice pe bulevard, ghidaje tăcute într-un oraș care se prăbușește încet, sub propria greutate. Nici nu trebuie să se gândească unde merge, drumul îl știe corpul lui, la fel cum un bețiv știe să se întoarcă acasă după a șaptea bere. Pe dreapta, un trotuar sfărâmat, unde apa s-a adunat în adâncituri gri, cu pete de ulei curgând leneșe pe suprafața noroioasă. În stânga, mașini parcate în toate pozițiile, cu ștergătoare ridicate în semn de pedeapsă, cu urme de noroi și inscripții obscene desenate cu degetul pe lunete. Bucureștiul seamănă cu un cerșetor care nu se spală niciodată, doar mai adaugă un strat de mizerie peste cel vechi. Tramvaiul trece rar, scrâșnind ca o fiară hăituită. Ușile se deschid și un val de căldură și transpirație se revarsă din vagoane. Oamenii coboară în liniște, cu fețe gri, cu gânduri lipsite de vlagă, ca niște vite abia descărcate într-o gară necunoscută. El își continuă drumul. Calcă pe mucuri de țigară, pe hârtii de ambalaj mototolite, pe un prezervativ folosit aruncat la marginea bordurii. Aici, gunoiul se amestecă în peisaj, străzile roase respiră praf, iar pielea rămâne unsuroasă indiferent cât ai spăla-o. Își ferește pașii de o pată nedefinită de lichid scurs dintr-un tomberon răsturnat, o mocirlă de gunoi și ploaie veche. Apa nu mai e apă, ci o pastă cenușie în care plutesc bucăți de plastic și câteva frunze moarte. Mai încolo, un capac de canal strâmb, cu gura neagră deschisă spre adâncimi mirosind a hoit. Aerul e greu de tot, înecăcios. O duhoare de mâncare stricată, de benzină amestecată cu sudoare. Bucureștiul e o bătrână murdară, cu rujul întins și ciorapii roși pe la genunchi, care își ascunde mirosul sub parfum ieftin și așteaptă să fie admirată. Se ține cu ghearele de trecut, se chinuie să pară elegant, dar la fiecare colț i se vede zdrența atârnând. Nicuşor trage adânc aer în piept. N-are de ales. Îl iubește așa, obosit, jegos, promiscuu, împuțit. Orașul lui. Mai devreme a trecut pe la bătrânul Florescu, meșter în ale cafelei și în ale șmecheriei. Încă mai are în nări mirosul boabelor prăjite, amestecat cu duhoarea gunoiului cald de pe colț, un amestec perfect pentru Bucureştiul ăsta care se crede rafinat și putrezește pe dedesubt. Florescu, cu fața lucind ca un bănuț de aur fals, șiret ca un jidan bătrân, te fură înainte să apuci să-ți dai seama. Îți zâmbește cu gura știrbă, îți spune o poveste fără sfârșit, îți dă o cafea prea slabă, dar te face să crezi că e cea mai bună. Îți ia banii fără să te atingă. Fiecare gest are un preț, și îl afli abia când te uiți în portofel și vezi că e mai ușor decât s-ar fi cuvenit. Pe dreapta, chiar in coltul intersectiei, o casă veche, cu ziduri scorojite și un turn cu cupolă atipică, ca un rest de epocă rătăcit între mașinile parcate aiurea. O privește și visează, pentru o clipă, că dacă ar fi a lui, ar face din ea un observator. I-ar pune un acoperiș de sticlă, să vadă stelele prin el, să se lase înghițit de univers, să uite de jegul de pe trotuare, de mirosul de benzină și pufuleți, de jegul propriei minți. Dar nu e a lui și nu va fi niciodată, așa că își trage mucii, scuipă pe trotuar și merge mai departe, lăsând visul acolo, ca o hârtie mototolită si aruncată în grabă. Mai în față, ca o anomalie scăpată dintr-o realitate uitată, o bodegă amărâtă, pitită între case interbelice, ca o măsea stricată într-un zâmbet tâmpit. Bulevardul Ferdinand se desfășoară în fața lui ca o arteră a orașului, ordonată și tăcută, cu casele sale interbelice ce poartă încă urmele vremurilor de glorie, unele renovate cu grijă, altele lăsate să se stingă lent sub stratul de timp și praf. Fațadele caselor vechi sunt galbene de fum, pete negre de mucegai și jeg urcă până la ferestre, pervazurile sunt pline de excremente de porumbei, de vase goale în care bătrânele își pun cafeaua de dimineață, ceșcuțe ciobite, cu urme maronii pe margini, uitate acolo de zile întregi. Câte o perdea mișcată de vânt lasă să se întrevadă o siluetă; o femeie grasă, cu un capot ponosit, decolorat pe la coate, își sprijină coatele groase de pervaz și privește lumea fără s-o vadă, cu o oboseală tăioasă în ochi, de parcă fiecare secundă a vieții ei cântărește cât un bolovan pe stern. În dreapta, Strada Plantelor. Strada nebuniei, strada Eminescului închis, strada delirului și a poeziei ucise în seringile medicilor. Străduțele înguste se ramifică haotic, cu porți grele de fier, copaci bătrâni aplecați peste trotuare, și mașini parcate strâmb, ocupând tot spațiul. Ici-colo, câte un beci vechi transformat într-un magazin mixt, cu geamuri aburite și miros de pâine caldă amestecat cu detergent cu miros strident. Balcoanele caselor vechi sunt cocoșate de povara timpului, balustradele de fier forjat se curbează, crăpate ca oasele unui bătrân. O ușă se trântește, și un râs feminin, fals, ușor răgușit, se pierde printre claxoane. Aici, în spatele unui gard de fier forjat, printre crengi golașe și tufe uscate, în peisajul mohorât al începutului de primăvară, fără verdeață, fără speranță, femeile își așteaptă clienții. Nu fac scandal, nu te trag de mânecă, nu încearcă să convingă pe nimeni. Doar stau, tăcute, ca niște păsări de noapte obișnuite cu penumbra într-o lume a lor, a tranzacțiilor rapide și fără iluzii. O ia spre Izvorul Rece. Înainte ar fi liceul Mihai Viteazul, dar nu merge acolo. Nu are de ce. Pe dreapta, o vitrină murdară reflectă cerul tulbure; un fast-food slinos, unde grăsimea râncedă a shaormei atârnă în aer ca o fantomă uleioasă. Înăuntru, un bărbat în maiou alb, pătat de sos, mestecă absent, cu gura deschisă, în timp ce privește un televizor montat în colț, unde o prezentatoare suprasaturată de fard vorbește despre un accident de mașină. „Mort pe loc.” Bucuria cu care televiziunile anunță moartea. Pe marginea trotuarului, un câine jegos, cu coastele la vedere, adulmecă o pungă de plastic. Ochii lui mari, bulbucați, privesc în gol. Nicuşor se oprește. Își aprinde o țigară. Fumul i se rostogolește pe nas, intră în plămâni, îl face să tușească. Merge la curve. Nu pentru că vrea, ci pentru că nu are altceva. Pentru că în orașul ăsta nu există iubire, ci doar carne: trupuri zvârcolite fără vlagă, dorințe împlinite pe fugă, bancnote împăturite și mâini obosite care se întind după ele. Bucureștiul e o femeie ieftină, cu rujul întins și hainele jerpelite, care încă își găsește clienți din obișnuință. Se vinde ieftin, trage de timp, promite fără convingere. Lui Nicuşor îi place Bucureștiul așa cum e: obosit, vulgar și murdar. Știe că, atunci când se duce la curve, de fapt fute orașul ăsta pe care-l urăște și-l iubește în același timp. Nicuşor intră în clădire. Nu mai e nimic de gândit. Doar de plătit. Și de uitat.