Misterul diamantelor

Evenimentele ce-au urmat i-au confirmat spusele. După madame Rossete a urmat, aproape imediat, jefuirea celebrei actrițe Angélique Ardant, vedeta filmelor de acțiune. Se știa că posedă o frumoasă colecție de diamante, mici dar neobișnuite. În ajun, când își dăduse seama cine va fi următoarea victimă, îi făcuse o vizită doamnei. Era o femeie înaltă, dar plină de grație, mult mai frumoasă decât lăsau să se vadă filmele ei. Avea chipul tânăr, vioi, încadrat de un păr precum aurul, ce-i scotea în evidență ochii albaștri, strălucitori, asemeni diamantelor ce-i plăceau atât de mult. Deși îmbrăcată simplu, avea marea calitate de a fi elegantă chiar dacă nu frecventa renumitele case de modă. Locuința era situată într-un parc bine îngrijit, plin cu platani și ulmi bătrâni. După ce străbătu cei doi kilometri care despărțeau poarta de conac, fu poftit înăuntru de stăpâna domeniului. Politicoasă, îl servi cu prăjiturele așteptând senină să-și spună povestea. De fiecare dată când pomenea cuvântul ”hoț”, actrița își acoperea gura cu palma, scoțând mici exclamații. - De ce îmi spuneți mie toate astea? îl întrebă cu cel mai dulce glas pe care îi fusese dat să-l audă vreodată. - Dv. nu aveți o colecție de diamante? Puțin mai neobișnuite? - Este adevărat, nu pot nega. Sper s-o îmbogățesc. Cumpăr orice merită atenția mea. - Cunoașteți proveniența lor? - Nu și nici nu-mi pasă. Acasă îmi sunt aduse de bancherul meu, domnul Simon Rainier. - Înțeleg. Credeți că s-ar supăra dacă i-aș pune câteva întrebări? Nu știa de ce, dar acest personaj, Simon Rainier, îi amintea ceva. - Întâmplarea face să-mi fie oaspete chiar acum, spuse doamna, oferindu-se să-l conducă. În stil englezesc, grădina i s-a părut fermecătoare, chiar și în acest anotimp. Așezat pe una din băncile albe, ce răsăreau ici-colo pe mica pajiște de lângă casă, Simon Rainier, ținea în mână, un pahar înalt. Scund de statură, puțintel cam slab, avea o pereche de urechi de faun ce încadrau o față îngustă, cu nas ascuțit. Doi ochi mici, negri, ca de viezure, te priveau de sub sprâncenele subțiri, negre. Gura părea o simplă linie, vicleană, pe obraz. Un început de chelie îi prelungea fruntea plată. Cele câteva întrebări și răspunsurile evazive n-au făcut decât să-i confirme bănuielile. Între orele două și patru ale unei nopți cețoase de joi, dintr-un noiembrie târziu, avu loc următoarea lovitură. Seiful a fost deschis, parcă prea ușor, iar conținutul a dispărut.