urletul Lupului Alb

Nu înțelegem de ce suferința ne este legată de suflet “cu sârmă ghimpată”, de ce “suflarea morții” se află în respirația vieții, de ce “devenim bătrâni”, cu bătrânețea ca un lest din plumb atârnând greu în oamenii în care anii au devenit zgârciți cu ei, iar viitorul bătrânilor se ascunde în umbra trecutului, năpădiți de nostalgii.
“Kilogramele de vise spulberate” se adună în deziluzii al căror țipăt deznădăjduit înfricoșează bătrânețea.

nu știm nimic. suntem cei care presupunem și dăm definiții, suntem uneori vii și credem că trăim. unde ar mai rămâne frumusețea acestui timp dacă nu am întoarce pe toate părțile misterul acesta de-i zicem viață?

spre destrămare vom țese mereu
în război cuvintele scrâșnesc în vatale
schimbându-și culoarea mereu
scârbit de trădare
retras în umbră de steiuri
mai urlă-a chemare Marele Lup
puținilor loiali rămași să le spună
că încă nu a murit
și că-n cenușa lui Bennu
se-ntâmplă ceva
se-aude parcă un nou fâlfâit
în scoica vieții ținute-n secret
zilele tainei sunt perle
geam ne e trupul de-o vreme
tot mai dese în el sunt bătăile mute
în rosturi punem un alt fel de cuvinte
pânza să nu mai poată fi destrămată
trist dar adevărat
poeții zâmbesc până la capăt
în veșmânt de sârmă-nghimpată
"să nu uităm de noi"
de "urletul Lupului Alb"...

răscolitor poem. Ioan.

dacă te-ai prins în sârma aia ghimpată și sângele a început să curgă
să nu strigi de durere
nimeni nu vine să te salveze
e linia ta prietene
treci grabnic de șoc și agață-te de viață
trage o înjurătură printre dinți
lasă în plata Domnului manierele
străpunge cu talpa partea ta de pământ și ridică-ți capul
știu că doare al dracului de tare să râzi cu fața crispată
mai ales când buzele au crăpat de rușine în fața unor făpturi nevinovate
cum e copilul pe care l-ai crescut într-o vreme îndesată cu „de ce-uri”
el te privește mai departe și la fel te va întreba

ieși din sârma aia ghimpată
ia o pricină a vieții și du-o în spinare
țintește din nou simplitatea în picioarele goale
că nu-i nimeni mai înalt decât tine
se fărâmițează timpul în ochii tăi
la ce-ți mai folosește singurătatea dacă plânsul îți vine degeaba?
știu că ești obosit și că toți au lovit în tine
știu că ai fost vânat și izolat
știu că ai urlat morții să nu-ți stea pe umeri
și că ai umblat pătruns de pământ
rupe din tine fășia de carne din sârma care te-a prins
ridică-te și mergi mai departe
e linia ta prietene
o linie în care poți să strigi „m-am ridicat singur”
să tulburi apele după care ai tânjit
în miezul unei nopți rămase în gât de rușine.

și poemul dumneavoastră, domnule Ioan, e la fel de pătrunzător. stima mea!