Dolcu Emilia

Dacă ar fi numai principiul după care scriitori de calitate se instalează în prim planul literaturii, „doar atunci cînd aceștia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignorați”, si tot ar trebui să vă dau dreptate. De ce? Pentru că fără să cunosc modul de administrare a acestui sector care e literatura română, recunosc principiul. Și apoi nici nu-mi vine greu să transfer asupra sectorului culoarea și metehnele întregului.

Aș mai numi chiar o meteahnă. Faptul de-a încerca să ajungi pe o baricadă valorică doborând laolaltă non valoare și valoare. Doborând, în cazul de față, non valoarea care pare să fie președintele USR Nicolae Manolescu și valoarea care e criticul literar Nicolae Manolescu, sub toate regimurile.

Nu sunt împotriva luărilor de poziție, dimpotrivă, datorită lor se mai poate respira, dar amalgamul le poate face ineficiente. Dovadă, în cazul meu, nevoia de-al apăra pe critic cu toată indignirea pe care mi-a stârnit-o președintele.

În altă ordine de idei, acest text pare al unui virtuos al condeiului.
Și totuși, aș vrea să pot hotărî eu daca vreau sau nu sa citesc anumite cuvinte sau expresii. Situl permite autorului să-și avertizeze cititorul.

Nu suntem pregatiti sa asumam dublarea filmelor. Cele cateva incercari facute sunt greu de suportat.

Si apoi nu poti proteja identitatea naționala, de care vorbeste Victor Socaciu, neprotejand identitea operelor cimatografice de care te servesti in acest scop. Victor Socaciu afirma ca scenele filmului și jocul actoricesc “conțin adesea mesaje subtile, astfel că procedeul dublării poate ajuta la o mai bună receptare a mesajului filmului.” Ori, mai mult decat prin cuvinte, “mesajele subtile” se transmit prin vocea actorului.

\"Dacă un film este dublat, telespectatorul poate urmări mai atent scenele filmului și jocului actoricesc” mai spune Victor Socaciu. Iar eu ca telespectator spun ca o voce care nu e in accord cu jocul actoricesc și cu scenele filmului iti taie cheful de film.

N-am avut sentimentul ca dna Nache Mamier Angela, „corecta politic”, n-a sesizat adevaratele valente ale textului. Personal, cu textul dumneavoastra chiar am redescoperit placerea vorbei.
In discutie e insa o alta dimensiune a textului L’hiver sur la ulitza, cea cu care, dupa dl Radu Stefanescu riscam sa dau in activism. Dumneavoastra, dle Laurentiu Ghita, v-ati asumat oricum acest risc si, in comentariu, v-ati spus raspicat pozitia.
Eu as vrea doar sa-i multumesc dnei Nache Mamier Angela ca, in atonia generala, macar a deschis discutia, cu toate costurile pe care ea le implica.
Sigur, ma bucur pentru dl Radu Stefanescu care a descoperit granita dintre literatura si non literatura si care, dupa una s-a pus la adapost de cealalta. As vrea ca lucrurille sa fie atat de simple!

Excelenta parodie! Pe cand o parodie a seninatatii noastre civice? Pare chiar a fi de-o mai acuta actualitate.

In urma analizei literaturii in argou si a argoului in literatura, Denise François, lingvist, constata, printre altele, urmatoarele:
Ca anumite epoci, (printre care si cea contemporana), ca urmare a conceptiei lor despre faptul literar, permit operelor argotice sa se multiplice. In general insa, argoul este destul de slab exploatat in literatura. Si la ratiunile pe care le invocati, snobismul intelectul à la Camil Petrescu si gradul de traductibilitate al unei carti, Denise François adauga destul de slaba receptare a acestei literaturi de catre cititori. Un argument pe care-l gasec cu atat mai putin neglijabil cu cat argoul necesita o reinoire rapida a unei parti a fondului sau lexical ca urmare a finalitatilor sale ” cripto-ludice si a caracterului sau afectiv”.
Personal, imi permit sa asociez recrudescenta utilizarii argoului in literatura contemporana cu fenomenul observat de aceeasi lingvista, cel al tendintei de a se crea un „argou comun” „ care ia de la diversele argouri si care e practicat, independent de orice apartenenta la un grup social, de o larga fractiune a populatiei.”
In alta ordine de idei, si „argoul” francez tinde sa acopere o sfera tot mai larga. Termenii se globalizeaza si ei.
Sigur, in textul dumneavoastra, nu doar argoul in literatura e vizat, ci limba literara in care rezoneaza sau nu lumea al carei purtator se doreste. Ar fi de dorit , daca inteleg bine, o limba care nu sa nu ramana in urma evenimentelor pe care le prezinta, dar nici sa o ia inainte.

Un super poem!

Sunt carti care consacra un autor: Ghepardul pe Lampedusa, Don Quijote pe Cervantes, Craii de Curtea- Veche pe Mateiu Caragiale, Cararea pierduta pe Alain Fournier. Mai mult, aceste carti ajung mai cunoscute decat autorul lor. Iar dupa mine, nu se poate omagiu mai profund adus autorului.
Pastrand diferenta de gen si proportii, acest poem are ceva din unicitatea cartilor pomenite.

Mie, oricum, mi-a placut neconditionat.

Formula, scopul scuza mijloacele, mi s-a parut intotdeauna la fel de caricuturala ca si cea dupa care scopul nu scuza mijloacele. Cu atat mai mult cu cat o folosim adesea fara ca macar sa precizam despre care scop e vorba : cel declarat sau cel nedeclarat, cel constient sau cel obscur. Sau cel atat de obscur incat nici n-am putea suporta sa-l constientizam.
Demersul mi-a fost insa inspirat de o situatie extrema din cariera mea. Aceata situatie as fi dorit s-o dezvolt, dar poate o voi face odata.

Multumesc pentru semn !

Un text analitic e prin natura lui mai putin spectaculos.

Si apoi, \"cum spunem\" schimba datele a \"ce spunem\" . \"Cafeaua nu e rea\" nu spune acealsi lucru cu \"Cafeaua e buna\". Se mai poate deci medita la numarul dimensiunilor actului de comunicare.

In rest, cred ca fiecare din noi mai are de lucru cu sine.

„Litera de lege” in text e cea care v-a atras atentia. Textul nu e conceput prin urmare ca un aport la ideile celorlalti, ci la ideea dupa care a controla sau a pierde controlul relatiei dintre lucrul despre care vorbesti si ce vrei sa spui despre acel lucru poate genera valoare sau non valoare. Dominanta textului, analitica, e subsumata acestei idei.

M-ar interesa doua « idei cusute », si deci decontextualizate.

Buna ziua,

Imi permit o intrebare care poate fi calificata de colaterala, raportata la problematica in discutie. Si totusi..
Traducerile in franceza nu sunt verificate. De la inceputul anului. Poate fi facut ceva in acest sens ?

Multumesc!

Un text in care informatia livrata beneficiaza de un ton adecvat, de o punere in pagina adecvata si de o buna intelegere a fenomenului la care face referire. Un text pe care il citesti si pentru filtrul prin care a fost trecut nu numai pentru informatia bruta
O mica remarca : mie personal, fraza « iar prețiosul premiu Nobel are darul de a sanctifica o scriere, adică de a o sustrage, practic, comentariilor, acordându-i girul perfecțiunii » imi pare a avea valoare explicativa, caz in care “iar” e de prisos, si ar putea fi inlocuit cu punct si virgula. Eventual.

Chiar ma gandeam la o alta restituire a profilului vreunui poet sau generatii poetice si ma intrebam de ce continui sa am nostalgia unui Calinescu. Deoarece , dincolo de informatia densa si laborios prelucrata – care, la urma urmei, face parte din rutina profesiei - acesta ar sti sa se situeze in punctul in care valoarea poate fi detectata, dar si numita, si deci asumata - ceea ce face parte din imponderabilele profesiei.

Va imaginati deci cu cata delectare am parcurs aceasta recenzie !

Nu voi discuta nici teza (Biblia ca prim «document despre sacrificiile artei și pariurile acesteia în raport cu lumea ») nici pozitia dumneavoastra (opera de artă care « trebuie să consume poetic „carnea\" și nu să facă din aceasta punct de desfășurare,… »). Interesul unei teze si a unei pozitii sta cu prioritate in sustinerea lor. Nu voi discuta nici tipul de interogare care anima textul dumneavoastra, nici disocierile pe care le faceti, care, si unele si altele, merita toata atentia. Si de ce nu voi discuta? Deoarece interesul meu a fost contrariat de echivalarea pe care o stabiliti intre finalitate si sfarsit si respectiv moarte si, in virtutea juxtapunerii, intre « o temă frivolă » si « o temă care incită la dialog, la războaie, la controverse, la descătușarea propriilor pasiuni și chiar, la moarte ». Deaorece in trecerea de la ca fraza ca « Este arta un obiect care poate fi ucis? » la o alta ca « Este ea un modul în apocalipsă? » m-am ales cu un plus de perplexitate.
In general, cred ca la nivel ideatic, dar si formal mai sunt posibile decantari.

Textul are meritul de a-i restitui lui Octavian Paler « axa lui interioara » si de-a atrage atentia asupra autorului cartii cu aceeasi discretie cu care ar fi facut-o autorul insusi
Un text pe cat de placut pe atat de bine alcatuit !

Nu intotdeauna dificultatea textului are acoperire in ideatica lui.
In general, ideea textului pastreaza un grad de obscuritate. La fel legaturile dintre ideile subordonate. Pana la urma, singurul principiu ordonator pare sa fie cel al enumerarii.
Si aceasta in ciuda unei frumoase incordari a tonului si a unei forte a scriiturii care fascineaza tot atat cat vietatile imaginare evocate.

Acest text « de reclama » atinge o cota de firesc rara care, paradoxal, se explica printr-o tehnica infailibila, dar si prin acel plus pe care-l aduce personalitatea autorului, si… care face atata bine poeziei.
Intre textele genului, acesta este unul reusit, foarte reusit, in sensul ca interesul pentru ce transmite nu e intrecut decat de modul de transmitere, si deci de textul pur.

In mare, o deconstructie poetica a unor locuri commune. Un nonconformism admirabil controlat.
Fiecare paragraf isi este suficient siesi. Fiecare paragraf e executat de un virtuoz al condeiului. Tocmai de aceea, nu vad de ce, ca cititor, as parcurge mai mult de 5-6 paragrafe fara a avea, cel putin in imediat, un sentiment de satietate.

Dupa mine, doar modul de tratare, acelasi, nu justifica insiruirea atator unitati de sens distincte. Ar trebui gasit un alt mod de grupare, de decantare a lor

O mare incarcatura notionala, dar foarte frumos asumata !
Remarc de asemenea marea incordare, dar si marea transparenta a frazei. O fraza apta sa transporte, o data cu problematica textului, planurile pe care le genereaza.

Felicitari !

lui Anton Vasile

Calea de mijloc se impune desigur sau ar trebui sa se impuna ca prima « in praxisul nostru de fiecare zi ». In abordarea mea, ea se vrea insa si un principiu explicativ, ceva ce « supradetermina » determinismul si liberul arbitru. In acest sens am vorbit de o a treia cale.
Spuneti la un moment dat : « Ignorantul alege totdeauna ceea ce dorește, nu ceea ce e bine. »
Problema pentru mine e cum sa dorim ceea ce e bine.

Si pentru a ma face inteleasa (desi in esenta am fost ) am sa ma refer la doua exemple din textul de plecare :
« Ne supunem legilor nescrise ale mafiei pentru că privilegiile pe care ni le garantează ne ispitesc. Banalele reguli de circulație, le luăm în seamă pentru că vrem să ajungem întregi acasă. »
In primul caz, ne « dorim » privilegiile pe care ni le garanteaza mafia. Ne dorim insa si ca mafia sa controleze viata noastra si a familiei noastre ?
In al doilea caz, ne dorim sa ajungem acasa intregi. Suntem insa dispusi sa alocam si bugetul timp pe care-l presupune respectarea prioritatilor in circulatie ?
In primul caz, e vorba de privilegii vadite si imediate, pe de o parte, si de-o amenintare difuza si de durata, pe de alta. In al doilea caz, e vorba de mici investitii de timp zilnice, pe de o parte, si, pe de alta parte, de garantia ca in timpul care ne ramane vom fi « intregi ».
Si intr-un caz si in altul, avem de ales, si, in acest sens, actele noastre sunt expresia vointei noastre. Problema pentru mine e insa alta : cum sa facem sa nu ne pierdem capul si sa ne prezervam in acelasi timp dorinta, cum sa facem deci ca binele sa nu ne amputeze dorinta si ca dorinta sa nu ne voaleze raul.
Aici e dificultatea caii de mijloc. Si de aceea extremismele sunt facile, as spune eu.

Dar vorbesc prea mult.

Va multumesc mult ptr trecere si, la randul meu, promit sa va fac o vizita.

Raspund cu intarziere, deoarece, nu stiu de ce, nu mai sunt avertizata prin mail de eventualele comentarii la textele mele.

Ma pregateam sa ma indrept, pentru o vreme cel putin, spre alte locuri, cu alte asteptari cand am dat peste acest text. Ce sentiment de desavarsire procura frazele care par materializarea insasi a incercarii de elucidare in care e prins naratorul!
Si ce sentiment de neterminat totodata ! Neterminarea asumata pare a fi chiar o particularitate a textelor pe care le dati la iveala.