Dolcu Emilia

Formula, scopul scuza mijloacele, mi s-a parut intotdeauna la fel de caricuturala ca si cea dupa care scopul nu scuza mijloacele. Cu atat mai mult cu cat o folosim adesea fara ca macar sa precizam despre care scop e vorba : cel declarat sau cel nedeclarat, cel constient sau cel obscur. Sau cel atat de obscur incat nici n-am putea suporta sa-l constientizam.
Demersul mi-a fost insa inspirat de o situatie extrema din cariera mea. Aceata situatie as fi dorit s-o dezvolt, dar poate o voi face odata.

Multumesc pentru semn !

Un text analitic e prin natura lui mai putin spectaculos.

Si apoi, \"cum spunem\" schimba datele a \"ce spunem\" . \"Cafeaua nu e rea\" nu spune acealsi lucru cu \"Cafeaua e buna\". Se mai poate deci medita la numarul dimensiunilor actului de comunicare.

In rest, cred ca fiecare din noi mai are de lucru cu sine.

„Litera de lege” in text e cea care v-a atras atentia. Textul nu e conceput prin urmare ca un aport la ideile celorlalti, ci la ideea dupa care a controla sau a pierde controlul relatiei dintre lucrul despre care vorbesti si ce vrei sa spui despre acel lucru poate genera valoare sau non valoare. Dominanta textului, analitica, e subsumata acestei idei.

M-ar interesa doua « idei cusute », si deci decontextualizate.

Buna ziua,

Imi permit o intrebare care poate fi calificata de colaterala, raportata la problematica in discutie. Si totusi..
Traducerile in franceza nu sunt verificate. De la inceputul anului. Poate fi facut ceva in acest sens ?

Multumesc!

Un text in care informatia livrata beneficiaza de un ton adecvat, de o punere in pagina adecvata si de o buna intelegere a fenomenului la care face referire. Un text pe care il citesti si pentru filtrul prin care a fost trecut nu numai pentru informatia bruta
O mica remarca : mie personal, fraza « iar prețiosul premiu Nobel are darul de a sanctifica o scriere, adică de a o sustrage, practic, comentariilor, acordându-i girul perfecțiunii » imi pare a avea valoare explicativa, caz in care “iar” e de prisos, si ar putea fi inlocuit cu punct si virgula. Eventual.

Chiar ma gandeam la o alta restituire a profilului vreunui poet sau generatii poetice si ma intrebam de ce continui sa am nostalgia unui Calinescu. Deoarece , dincolo de informatia densa si laborios prelucrata – care, la urma urmei, face parte din rutina profesiei - acesta ar sti sa se situeze in punctul in care valoarea poate fi detectata, dar si numita, si deci asumata - ceea ce face parte din imponderabilele profesiei.

Va imaginati deci cu cata delectare am parcurs aceasta recenzie !

Nu voi discuta nici teza (Biblia ca prim «document despre sacrificiile artei și pariurile acesteia în raport cu lumea ») nici pozitia dumneavoastra (opera de artă care « trebuie să consume poetic „carnea\" și nu să facă din aceasta punct de desfășurare,… »). Interesul unei teze si a unei pozitii sta cu prioritate in sustinerea lor. Nu voi discuta nici tipul de interogare care anima textul dumneavoastra, nici disocierile pe care le faceti, care, si unele si altele, merita toata atentia. Si de ce nu voi discuta? Deoarece interesul meu a fost contrariat de echivalarea pe care o stabiliti intre finalitate si sfarsit si respectiv moarte si, in virtutea juxtapunerii, intre « o temă frivolă » si « o temă care incită la dialog, la războaie, la controverse, la descătușarea propriilor pasiuni și chiar, la moarte ». Deaorece in trecerea de la ca fraza ca « Este arta un obiect care poate fi ucis? » la o alta ca « Este ea un modul în apocalipsă? » m-am ales cu un plus de perplexitate.
In general, cred ca la nivel ideatic, dar si formal mai sunt posibile decantari.

Textul are meritul de a-i restitui lui Octavian Paler « axa lui interioara » si de-a atrage atentia asupra autorului cartii cu aceeasi discretie cu care ar fi facut-o autorul insusi
Un text pe cat de placut pe atat de bine alcatuit !

Nu intotdeauna dificultatea textului are acoperire in ideatica lui.
In general, ideea textului pastreaza un grad de obscuritate. La fel legaturile dintre ideile subordonate. Pana la urma, singurul principiu ordonator pare sa fie cel al enumerarii.
Si aceasta in ciuda unei frumoase incordari a tonului si a unei forte a scriiturii care fascineaza tot atat cat vietatile imaginare evocate.

Acest text « de reclama » atinge o cota de firesc rara care, paradoxal, se explica printr-o tehnica infailibila, dar si prin acel plus pe care-l aduce personalitatea autorului, si… care face atata bine poeziei.
Intre textele genului, acesta este unul reusit, foarte reusit, in sensul ca interesul pentru ce transmite nu e intrecut decat de modul de transmitere, si deci de textul pur.

In mare, o deconstructie poetica a unor locuri commune. Un nonconformism admirabil controlat.
Fiecare paragraf isi este suficient siesi. Fiecare paragraf e executat de un virtuoz al condeiului. Tocmai de aceea, nu vad de ce, ca cititor, as parcurge mai mult de 5-6 paragrafe fara a avea, cel putin in imediat, un sentiment de satietate.

Dupa mine, doar modul de tratare, acelasi, nu justifica insiruirea atator unitati de sens distincte. Ar trebui gasit un alt mod de grupare, de decantare a lor

O mare incarcatura notionala, dar foarte frumos asumata !
Remarc de asemenea marea incordare, dar si marea transparenta a frazei. O fraza apta sa transporte, o data cu problematica textului, planurile pe care le genereaza.

Felicitari !

lui Anton Vasile

Calea de mijloc se impune desigur sau ar trebui sa se impuna ca prima « in praxisul nostru de fiecare zi ». In abordarea mea, ea se vrea insa si un principiu explicativ, ceva ce « supradetermina » determinismul si liberul arbitru. In acest sens am vorbit de o a treia cale.
Spuneti la un moment dat : « Ignorantul alege totdeauna ceea ce dorește, nu ceea ce e bine. »
Problema pentru mine e cum sa dorim ceea ce e bine.

Si pentru a ma face inteleasa (desi in esenta am fost ) am sa ma refer la doua exemple din textul de plecare :
« Ne supunem legilor nescrise ale mafiei pentru că privilegiile pe care ni le garantează ne ispitesc. Banalele reguli de circulație, le luăm în seamă pentru că vrem să ajungem întregi acasă. »
In primul caz, ne « dorim » privilegiile pe care ni le garanteaza mafia. Ne dorim insa si ca mafia sa controleze viata noastra si a familiei noastre ?
In al doilea caz, ne dorim sa ajungem acasa intregi. Suntem insa dispusi sa alocam si bugetul timp pe care-l presupune respectarea prioritatilor in circulatie ?
In primul caz, e vorba de privilegii vadite si imediate, pe de o parte, si de-o amenintare difuza si de durata, pe de alta. In al doilea caz, e vorba de mici investitii de timp zilnice, pe de o parte, si, pe de alta parte, de garantia ca in timpul care ne ramane vom fi « intregi ».
Si intr-un caz si in altul, avem de ales, si, in acest sens, actele noastre sunt expresia vointei noastre. Problema pentru mine e insa alta : cum sa facem sa nu ne pierdem capul si sa ne prezervam in acelasi timp dorinta, cum sa facem deci ca binele sa nu ne amputeze dorinta si ca dorinta sa nu ne voaleze raul.
Aici e dificultatea caii de mijloc. Si de aceea extremismele sunt facile, as spune eu.

Dar vorbesc prea mult.

Va multumesc mult ptr trecere si, la randul meu, promit sa va fac o vizita.

Raspund cu intarziere, deoarece, nu stiu de ce, nu mai sunt avertizata prin mail de eventualele comentarii la textele mele.

Ma pregateam sa ma indrept, pentru o vreme cel putin, spre alte locuri, cu alte asteptari cand am dat peste acest text. Ce sentiment de desavarsire procura frazele care par materializarea insasi a incercarii de elucidare in care e prins naratorul!
Si ce sentiment de neterminat totodata ! Neterminarea asumata pare a fi chiar o particularitate a textelor pe care le dati la iveala.

\"Absolut nimeni nu a blamat firea. Firea omenească cea de toate zilele inclusiv firea ”nefiravă dar hârlavă” de vineri dimineața, de duminiă seara, de toate zilele. Snobismul de nevindecat, surzenia cronică la Bine și Frumos, orbirea congenitală la Adevăr și Calitate. Egoismul. Nesimțirea. Păcatul. Fuga de Johann Sebastian Bach neapreciată pentru că există fuga de Dumnezeu.\"

Poate ar trebui sa mai dati o sansa firii omenesti !

Si acum serios vorbind, nu se fac experimente pentru a blama. Iar firea cu atributele pe care i le vedeti nu-i o explicatie, ci o convingere fara legatura cu vreun experiment.

Dupa mine, experimentul in discutie nu pledeaza in favoarea ideii ca oamenii “ fug” de Bach, si ca ei ar merge la concerte cu muzica de Bach din pur snobism.
O data pentru ca marea arta induce o stare care nu e « de toate zilele » si e normal deci ca oamenii sa-si doreasca s-o recepteze intr-un moment si un loc care mai putin obisnuit. Inca o data pentru ca marea arta inspira o mare recunostinta si nu mila.
In conditii de strada, oamenii aveau deci de rezolvat ceva ce-as numi intr-un mod nu prea fericit conflictul dintre recunostinta si mila, dintre o stare de lux, cea indusa de marea arta, si o stare de rand, cea indusa de grijile zilnice.

Textul dumneavoastra are, intre altele, meritul de-a fi provocator.

Modul cum sunt conduse cele doua naratiuni spre \"socul\" final e magistral.

Un text lucrat, dar care nu lasa sa se vada lucratura ; iluzia de realitate e perfecta.
Modul cum sunt conduse cele doua naratiuni inaintea socului final e magistral.
La fel, modul in care cele doua porecle (gâză si mântuitu’) devin partase ale unui destin.

Naratiunea dominanta, in stil indirect liber, care da acces la realiatea vazuta prin ochii personajului, nu numai ca permite cititorului sa integreze o lume care-i este mai putin familiara, dar confera textului fluiditate.

Pana voi gasi timp pentru a reveni asupra acestui text a carui exemplaritate in plan ideatic si expresiv il recomanda ca pe un dar literar, remarc acest pasaj : « Mare păcat că manualele școlare nu concentrează și nu mai triază din clasici pentru a face loc scriitorilor contemporani care, cu siguranță, ar rafina sau stârni gustul literar al copiilor noștri. »
Da, mai ales ca prin mijlocirea lor, (a scriitorilor contemporani) dascalii ar putea deveni mai actuali si elevii mai clasici ; s-ar crea conditiile unui binevenit transfer.

Desigur, distanta dintre ontic si ontologic e la originea distinctiei dintre filozofie si celelalte stiinte, dintre care si teologia. Ma intreb insa daca, in interiorul insusi al fiintarii, distanta dintre Dasein si restul fiindurilor n-ar putea-o face mai putin de netrecut pe cea dintre filozofie si teologie, avand in vedere ca Dasein-ul face legatura dintre ontic si ontologic, si ca « obiectul teologiei este o proiecție a credinciosului », si deci a Dasein-ului ca fiind privilegiat
Cine afirma ca filosofia « are pretenția ca surprinde prin profunzimea interogarii esența întregii existențe » ? Heidegger sau dumneavoastra? Heidegger, cel putin cel pe care-l citati, spune doar ca « a pierit înradacinarea stiințelor în temeiul esentei lor.”, si deci nimic despre pretentiile filozofiei, si deci nimic despre o eventuala distanta intre ceea ce filozofia ar pretinde sa faca si ceea ce face de fapt.
Tocmai constat ca si « teologia pretinde » ceva, ceea ce ma face sa reiterez intrebarea : din punctul cui de vedere ?
« Nestiintificitatea » filozofiei nu trebuie inteleasa ca o un mod de prezervare a ei? Mai ales ca, dupa Heidegger, explicatia stiitifica are neajunsul de-a oculta momentul care precede orice intelegere, pre-achizitia, cea care, introdusa de fiecare data in spirala hermeneutica, face ca explicatia stiintifica sa nu aiba un caracter definitiv, dupa cum are neajunsul de-a ignora pre-viziunea, cea care face ca orice interogat sa fie inteles intotdeauna dintr-un punct de vedere diferit, in functie de cel care-l interpreteaza. Sau mai simplu, explicatia stiintifica nu-si asuma decat evenimentele tip. Ceea ce nu-i o nimica toata, stiind ca sensul fiintei « heideggeriene » nu poate fi surprins decat in lumina temporalitatii. De ce insist asupra acestui punct? Deoarece exista riscul de-a intelege « nestiintificitatea » ca pe un neajuns al filozofiei. Ori in acceptia heideggeriana, stiinta insasi e cea care e repusa in discutie.

Normalitatea si delectarea in normalitate sunt surprinse cu simplitate : « succesiune pe care am ajuns s-o consider suficientă pentru siguranța mea. » sau « eu aveam toate aceste clipe pline prelungite mult în liniște.»

Un stil facut numai din atenuari, un stil litotic, care face sa para si mai enorma enormitatea mortii care creste la loc, si cat se poate de complex acel mecanism « extrem de simplu », dar a carui lipsa echivaleaza cu o mutatie : «de atunci sunt mai atentă mai puțin nevinovată. număr în gând. știu. ».