Dolcu Emilia

Lui Adrian Dumitru

„S-a vorbit în cazul acestei trilogii de mirifica libertate a naratorului. De acord. Cu precizarea că această manevrare libertină a procedeelor naratologice se restrânge la câteva stratageme.” (Felix Nicolau)
Ori, despre maniera de a scrie trilogie a d-lui Cărtărescu se pot spune multe, numai că ar fi „libertină”… nu. (Adrian Dumitru)

Chiar nu se poate vorbi de-o manevrare libertina a procedeelor naratologice ? In sensul, si acesta cred sa fie singurul, cel putin la nivelul frazei, ca Mircea Cartarescu isi ia o prea mare libertate in folosirea procedeelor naratologice ?
Conveniti totusi ca o prea mare libertate e mai putin o libertate cat o forma de libertinaj !

\"Așadar, familia de cuvinte plecând de la „liber” și „libertate” și axate pe vechiul „laissez faire, laissez passer”, cum ar fi liberal, neoliberal, libertarian etc. se confundă, adesea, și încă la case mari, uneori, cu „libertin”. (Adrian Dumitru)

Diferentele dintre liber si libertin nu sunt ireductibile ; prea liber poate sa insemne libertin ! In context !
In context, un cuvant poate gasi calea spre un altul.

\"Am avut un profesor de antropologie care spunea mereu că utilizarea conceptelor este – ar trebui să fie – similară cu aceea a unui bisturiu, întrucât conceptele (după cum se știe) sunt purtătoare de sens precis.\" (Adrian Dumitru)

Nu utilizarea conceptelor « purtatoare de sens precis » ridica probleme ci gestionarea relatiilor dintre ele, avand in vedere ca sensul « precis » al conceptelor e, la randul lui, purtator de alte sensuri. In relatiile dintre concepte (desi mai onest ar fi sa spunem dintre cuvinte, deoarece operam cu conceptele, ca virtualitati, prin medierea cuvintelor), unele sensuri sunt actualizate, altele blocate, altele adaugate. Acestea din urma duc de fapt la schimbarea in timp a datelor conceptului.
In cazul cuvântului libertin , in context e actualizat sensul « care-si ia prea mari libertati » , e blocat sensul « in raport cu normele religioase si morala publica » si adaugat « in raport cu normele naratologice. »
Intrebarea e daca sintagma « manevrarea libertina a procedeelor naratologice » se incadreaza, dincolo de fraza, in textul articolului.
Se poate spune ca da, deoarece ideea de exces, si deci de prea mare libertate, populeaza intreg textul:O trilogie mare, mijlocie si mica, exces de frumusete care irita, absenta limitei, contagiune universala, ulaiala ghiftuita, developări coșmarești, explozii poematice, redimensionarea iluzorie a faptului real etc.

Lui Felix Nicolau

Si totusi pentru ca « această manevrare libertină a procedeelor naratologice » sa se refere la « mirifica libertate a naratorului » trebuia ca adjectivul epitet mirifica sa fie atins de ironia care greveaza ideea de exces in ansamblul articolului. Ori, nu e cazul.
De aceea interventia lui Adrian Dumitru, o gasesc in parte justificata

Daca inteleg bine, va necajeste faptul ca George Calinescu nu are decat « acribia unui istoric », nu este decat « un bun estetician », « un polemist patimas », « un inzestrat portretist », « un pamfletar excellent ». Iar dumeneavoastra vreti mai mult. Sau daca inteleg si mai bine, dumneavoastra ati da totul pe una, pe «ordonarea la un sistem filosofic », si nu la oricare, ci la unul care nu e « un sistem filosofic coerent, ci mai degrabă ..o mistică aplicată intuitiv, un colț obscur al fiecărei culturi occidentale și un punct de vedere din care aluziile misterice ale tuturor dogmelor capătă o claritate de cristal » Problema e ca dogma exclude punctul de vedere si ca, in acel colt obscur de care vorbiti, ea are oricum o claritate de cristal.
Inteleg eu bine ? Masoneria si celelalte organizatii oculte occidentale sunt monstrii si temerile cu care omul umple golurile pe harta cunoasterii ?
Inteleg eu bine ? Masoneria si celelalte organizatii oculte occidentale zambesc « mereu ironic după „voalul de falsitate“ al scrierilor cu cheie la toate aberațiile științifice ale profanatorilor de mistere » ? Si eu profanul, ce sa aleg ? Falsitatea sau aberatiile ?
Si dupa toate acestea vorbiti de « de filosofia tezaurizată de aceste organizații » care oferă oamenilor de cultura « șansa unei incursiuni până în subteranele marii culturi ».
Sa fie de vina pentru aceste neconsecvente « functia conotativa » a limbajului ? In cazul acesta ar putea fi revazut binomul sens conotativ/sens denotativ, pentru a i se mai rectifica ici si colo gradul de polarizare.
Inteleg ca faceti parte dintre oamenii de cultura « convinși că o gândire filosofică trebuie să preceadă cuvântului ». Si totusi spuneti ca « Prestigiul imens și incontestabil al organizațiilor oculte occidentale a măgulit vanitatea luciferică » a acestor oameni. Cumulul a maguli, vanitate, luciferic nu are o \"conotatie\" pozitiva. Ori aveati nevoie de ea pentru a va lansa intr-o asa aventura.
Dupa mine, nu atat Calinescu cat receptarea lui e in cauza. Un discurs centrat pe aceasta problema ar putea interesa cu adevarat.

Tatal ud, mama lucitoare duc cu gandul la niste zeitati locale. Salcia, tatal ud, mama lucitoare, urmele in namol duc cu gandul la acuplare , fertilitate, loc al nasterii. Curios, valoarea locului natal e data de obicei de legatura dintre copil si parinti si nu de legatura dintre parinti. Curiozitatea e cu atat mai mare cu cat legatura dintre parinti e singura din text care e sublimata. Si mai curios inca e ca locul natal astfel definit declanseaza intrebarea : « Ce-ar fi să nu mă mai întorc niciodată sub salcia…. ? »
Acel niciodata, pe de alta parte, face plauzibila verbalizarea lui a plange, vanzarea unei lacrimi in Occident, cortul intins pe drumul de fier.
Cu exceptia legaturii dintre parinti, care, in opinia mea, il descentreaza putin, textul imi pare de-o metafizica sustinuta, de-o rara calitate a trairii transmise prin cuvinte

Textul face mai mult decat sa-si tina promisiunea din titlu. E el insusi o reteta la fel de « hipnotica » ca cea care face succesul de public al romanului prezentat ; toate ingredientele narative sunt cartografiate, iar modul de preparare a discursului narativ se lasa usor captat. Formulari ca « Subiectul se deruleaza contrapunctic » sau ca fraza finala ce defineste specificul sciiturii lui Amélie Nothomb dau corp sonor ideii. E rar ! Si totul cu sustinere in tonul general adoptat !
Chiar in context , pentru a intari ideea de « înaltă, deplină subiectivitate » nu se justifica «în care se topesc și se amestecă autor/lector/personaj narator ». E scolaresc.
Apropo de paragraful cu care debuteaza articolul. Cheia succesului la public nu e in a te numi Amélie Nothomb, ci in modul in care Amélie Nothomb a reusit sa-si faca un nume bun, sonor, memorabil.

M-am intrebat de ce in atelier ? Poate din pricina notei de ermetism a carui semnatura o poarta « archereonul langurul », dar si concentrarea lirismului la nivelul sonoritatii. Si totusi cu cata simplitate acel «a verde si alean » absoarbe aceasta concentrare, decanteaza « reziduul » lexical care e « archereonul langurul », si transforma o incatatie pura in emotie pura !

\"neputand\" si nu \"neputandu-s\". Si aceasta deoarece initial am vrut sa spun ca singur, cuvantul grai, nu-si poate asuma aceasta distinctie, ceea ce-ar fi dat in context \"neputandu-si asuma\"

E un gen de text care nu ma lasa niciodata indiferenta. In plus, gasesc ca al tau, Simona, are o constructie fara repros.
Contradictia se situeaza la nivel lexical. Daca cele 2 stanci au aflat fiecare de unde vine cealalta, inseamna ca au facut deja dovada putintei de a «grăi». Si daca e vorba de un grai al sculptorului (si deci al oamenilor) distinct de al lor, al stancilor, ar trebui sa reiese din text, cuvantul grai singur neputandu-si opera aceasta distinctie.
SI o fictiunea trebuie sa fie verosimila.
Poate cel mai mult m-a « intrigat » insa comparatia «așa ca de femeie » Ea introduce o conotatie care nu e recuperata de spusele celei de-a doua stanci. Altfel, spus, debordeaza contextul.
Succes in acest gen de text in special!

O data cu o relectura a lui Modigliani, textul dumneavoastra mi-a prilejuit intalnirea cu o scriitura pe cat de calda pe atat de profesionala.
Apreciez modul in care faptul divers si comentariul sunt dozate. Si la fel modul in care elementele de viziune si tehnica picturala isi servesc de context unele altora.
In ce-l priveste pe Modiliagni, am sentimentul ca se confunda tot mai mult cu profilul uman pe care l-a creat, si in care legenda e doar complicele realitatii.

Cred ca e bine sa ai atata carte cata poti duce. Si din « cata poti duce » face parte si statutul pe care ti-l confera aplecarea spre carte ; un statut, in cel mai bun caz, discret.
Dar sa incerc sa fiu mai explicita : Avem voie, in drum spre casa, sa vedem « ditamai casoaiele » si sa ne intrebam de ce cei platiti sa se intrebe ce-i cu ele n-o fac. Mai mult, avem voie, pe aceasta tema, sa scriem si un articol, pertinent si percutant, ca cel pe care l-ati scris.
Problema imi pare insa greu de centrat pentru motivul ca nu atat concitadinii far’de carte, dar cu masini de lux « si ditamai casoaiele » sunt in cauza cat cei cu carte si cu ditamai functiile. Si nu sunt neglijabili nici cei cu carte si cu functii mai pricajite. Cat despre cei cu carte si atat, acestia par sa se complaca destul de bine in rolul de nobili scapatati.
Adevarata problema, dupa mine, e mai putin un intelect putin cultivat cat un mental putin evoluat. Aceasta ar explica de ce in materie de raspundere pentru ce se intampla, fiecare din noi se crede absolvit dinainte, de ce institutiile de stat nu functioneaza cu adevarat decat la negru, de ce opinia publica e larvara.

Lui Vasile Mihalache
Din randurile dumneavoastra, puternice, se degaja o viziune amara, pe care, realitatea, din nefericire, nu o contrazice. Desigur, un popor care se hraneste numai din frustari, e usor de supus. Ma intreb uneori daca , fatalismul, care a ajuns un fel de filozofie nationala, nu e si intretinut. Cum s-ar putea constitui in societate civila un popor care-si accepta destinul, nu si-l asuma.
Personal,vreau insa sa cred ca orice tendinta se poate inversa.
Lui Flueraru Petre
Da, profesionalismul pare sa fie ideologia acestor timpuri. De altfel, cand am vorbit de realizarea de sine, am subinteles acest lucru. Cu mentiunea ca mijloacele prin care te realizezi, nu sunt indiferente. Mai exact, am vrut sa arat de ce e una sa te realizezi si alta sa te ajungi.
In ce priveste patriotismul, la randul meu, am vorbit de un patriotism actualizat si nu actual, intreaga problematica fiind oarecum generata de aceasta diferenta.

Ceea ce spuneti despre romantismul in poezie este suficient de vag pentru ca inlocuirea romantismului cu oricare alt curent sau tendinta sa nu provoace in context o reactie de respingere semnificativa.
Cu « lumea posibilitatilor, unde nimic nu pare imposibil » e greu ca cititorul sa nu simta ca bate pasul pe loc.
Nu e nevoie sa fiti atat de categoric cand afirmati ca « nu exista siguranta, pentru ca nu exista banaliate ». Raportul dintre banalitate si siguranta e mai insidios. Cat despre normalitate si banalitate, ele nu sunt echivalente nici in imaginarul cel mai inflacarat.
Si lista « nimicurilor » de acest fel poate continua.
Am citit cu mult interes cateva din eseurile dumneavoastra. Nu ma indoiesc ca puteti excela si in recenziile de carte. Mai trebuie insa , dupa mine, stabilizat codul, elementele de stiinta a literaturii.
Ce e remarcabil pe agonia.net e ca drumul dintre un produs final si altul nu-l facem singuri.

Acest poem demonstreaza ca logica afectiva poate fi la fel de implacabila ca cea rationala. E de altfel cea mai buna demonstratie pe care o poate face un bun poem.
Dupa constatarea, aparent anodina, a eroului liric «îmi dau seama că/nu mai am pe cine să sun », se instaleaza un fel de stare secunda « nu știu de când desenez în praful de pe măsuță ». Doua gesturi dictate de aceasta stare, « suflu ..…deschid dulapul », si praful secretat de trecerea zilelor antreneaza in involburarea sa cerul interior si spatiul exterior, si face imposibila restabilirea contactului cu semenii.
Impresia de deschidere brutala, aproape nestavilita « rabufneste », se revarsa » e de fapt o inchidere « curge in sus », « se-neaca repede repede». Caci de fapt totul pleaca si se intoarce la acest « nu mai am pe cine să sun ». Ceea ce explica si intrebarea din final : « mai tine mult ? »
Pe de alta parte, modul in care toate parca stau la rand sa fie inghitite de acest tsunami domestic te face sa surazi.
Un excellent poem !

Nu promit sa citesc toate cartile ale caror recenzii le citesc. Nici macar o mare parte.Te poti insa pierde cu delectare si intr-o recenzie. In fond, ceea ce cautam e scriitura, un anumit mod de a scrie.

Amélie Nathomb nu e, asemeni personajului sau, Epiphane Otos, doar o Seherezada a scrisului.
Amelie e si femeia care poate să-și răsucească la 90 de grade degetul mare si care, in caz de esec, are o sansa in parcurile de distractie. Daca scrie pe un caiet , « de preferinta de proasta calitate », cu un stilou, « preferabil de proasta calitate », si daca, intotdeauna inainte de-a scrie, bea un ceai, « preferabil de proasta calitate », e din acelasi motiv ; in caz de esec, sa n-aiba sentimentul ca a investit totul. Si a piedut totul.
Acest mod de a-i purta de grija unei alta Amélie, imi pare induiosator si complex.
E, desigur, o nota de histrionism in relatia ei cu ea insasi , dupa cum e o nota de histrionism in relatia ei cu ceilalti. Iar existenta prin scris, e ea insasi histrionica. Insa modul in care Amélie Nathomb gestioneaza acest tot si teama de esec e uman, si confera autenticitate actului scrierii.
Multumesc ca mi-ati prilejuit intalnirea cu acest personaj.

Aceasta arheologie literara e pasionanta si cere oameni pasionati. Ma bucur ca dupa o lunga, prea lunga absenta de pe taramurile literaturii,(si nu numai romane) gasesc pamanturi noi redate culturii sau incercari de-a le reda. Multe din articolele de pe acest site, printre care, si nu in ultimul rand, ale dumneavoastra, le percep ca pe ritualuri de reinitiere in ale literaturii.
In ce priveste fascinatia pe care o exercita critica de tip calinescian, aceasta e justificata ; ierarhia stabilita de Calinescu e una dintre cele « mai putin subiective ». Si apoi valorile nici nu exista in afara unei ierarhii. E adevarat ca mai conteaza si baza de pe care e stabilita ierarhia , valorile nefiind pana la urma decat raporturile dintre aceasta baza si trepte.
Oricat de ciudat ar parea, dincolo de interesul pur istoric sau pur uman , recuperarea si reasezarea lui Goga, se justifica, si aici sunt de acord cu Mihai Robea, prin acele « productii bune de recitat la sfarsit de an scolar ».

Aceasta prezentare de carte, care seamana cu o punere in scena, imi da sentimentul ca acced la o dimensiune a textului necunoscuta. Captivant !
Elementele de continut sunt foarte tehnic prinse in « trama » tehnicii narative, si ea exemplara.
Motivul intermitentelor mortii care-l intersecteaza pe cel al intermitentelor naratiunii a facut, in ce ma priveste, sa creasca mult cota de interes a cartii.
Mici pete in soare : se spune despre massmedia ca e o medoda de manipulare sociala, desi nu e nici urma de asa ceva in paragraful in cauza. Frazei « Prin faptul ca-si priveste foarte lucid personajele pe care aproape le vampirizeaza, tinindu-si discursul intr-un sens demonstrativ, literatura patetica este acuzata, bucolicul e refuzat » i se cere mai mult decat poate duce. Si imi pare cu atat mai rau pentru ea cu cat contine o idee cu mare impact asupra mea, cea a vampirizarii personajelor

Daca inteleg bine, problematica integrarii este subsumata oarecum efortului de recuperare a unei constiinte europene in dificultate. Pentru aceasta etapa, gasesc ca e un demers inspirat. Integrarea, pentru noi, respira inca in vecinatatea izolarii, si spaima de-a nu fi din nou inghititi de aceasta din urma, ne face pe multi sa cautam o dizolvare in Uniune mai curand decat o integrare. Sentimentul unei continuitati, indus de-o « informatie suficient de detaliata », si onesta, as spune eu, ar putea face ca efectele integrarii europene asupra integritatii individuale sa-si inverseze tendinta.
Gasesc ca aceasta carte e un gest civic. Si la fel recenzia.

Ma intreb daca un tablou constiincios, si prin aceasta laudabil, al « cetatii ideale » nu este mai curand un substitut de lectura decat o incitare la lectura. Nu neg ca trebuie abilitati de alchimist pentru a inchega acest tablou, dar un totusi ramane.Sigur, nu ma gandesc la absenta de judecati de valoare, avand in vedere ca Queneau are deja un loc pe o treapta valorica. Ma gandesc insa la vicisitudinile receptarii care duc la constituirea acestor trepte si la ocuparea acestor locuri. De accea, din prezentarea unei carti n-ar trebui, zic eu, sa lipseasca o nota de provocare, si deci un efort de regizare a receptarii.

Un fecior de imparat din una din cele « o si una de nopti » a castigat marul vietii pentru ca a preferat sa-l piarda decat sa-l castige cu orice pret. Totdeauna m-a tulburat acest episod.
Daca din pretul curajului face parte cineva drag, e un semn de tarie sa nu ne aratam « curajosi ». E adevarat ca de tot atata tarie avem nevoie ca sa nu gasim in cel drag o scuza pentru ce nu facem sau n-am facut. In aceasta lupta din momentele de rascruce, dar si de fiecare moment, secretul pare sa fie intr-adevar acel punct de sprijin. Daca macar ii dibuim prezenta, e semn bun.

Nu-mi explic cum un text care e rezultatul unui amplu efort de decantare, a unei elaborari neinduplecate poate fi degustat, cum atat de gingas spune Anni-Lorei, ca un ceai de 5 o clock. Sigur, scrisul a ales-o pe autoarea acestui articol, nu invers.
Cat despre erotismul lui G Bataille, care transgreseaza toate limitele fara a le suprima, acesta pare sa fie un fel de panerotism. De altfel, oricat de banal pare sa spui acest lucru, totul se joaca intre atractie si repulsie.
Nu e lipsit de interes erotismul vazut ca nostalgie a continuitatii, jocul dintre interdict si transgresiune. Mi-ar fi parut insa si mai incitant ca G Bataille sa se fi aplecat asupra a ceva ce intriga, caracterul sacru al interdictului insusi.

Acest articol care-ti permite sa te situezi la nivele de lectura diferite, il gasesc potrivit pentru o prezentare de carte. De altfel, ce ma surprinde la autorul articolului, (la ale carei scrieri am acces de putin timp,e adevarat} este un anumit mod de se pozitiona, in legatura cu tot ce este si poate fi, extrem de discret si de eficient.
Pentru autorul romanului, se consuma, desigur, zilele acestea un eveniment important. Pentru tonusul meu intelectual, acest autor e insa important in fiecare zi. Pentru ca in zilele in care nu-l citesc, ma gandesc ca-l pot citi. Gasesc ca protagonistul scrierilor lui, oricare-ar fi natura lor, este cuvantul.