Dolcu Emilia

E un gen de text care nu ma lasa niciodata indiferenta. In plus, gasesc ca al tau, Simona, are o constructie fara repros.
Contradictia se situeaza la nivel lexical. Daca cele 2 stanci au aflat fiecare de unde vine cealalta, inseamna ca au facut deja dovada putintei de a «grăi». Si daca e vorba de un grai al sculptorului (si deci al oamenilor) distinct de al lor, al stancilor, ar trebui sa reiese din text, cuvantul grai singur neputandu-si opera aceasta distinctie.
SI o fictiunea trebuie sa fie verosimila.
Poate cel mai mult m-a « intrigat » insa comparatia «așa ca de femeie » Ea introduce o conotatie care nu e recuperata de spusele celei de-a doua stanci. Altfel, spus, debordeaza contextul.
Succes in acest gen de text in special!

O data cu o relectura a lui Modigliani, textul dumneavoastra mi-a prilejuit intalnirea cu o scriitura pe cat de calda pe atat de profesionala.
Apreciez modul in care faptul divers si comentariul sunt dozate. Si la fel modul in care elementele de viziune si tehnica picturala isi servesc de context unele altora.
In ce-l priveste pe Modiliagni, am sentimentul ca se confunda tot mai mult cu profilul uman pe care l-a creat, si in care legenda e doar complicele realitatii.

Cred ca e bine sa ai atata carte cata poti duce. Si din « cata poti duce » face parte si statutul pe care ti-l confera aplecarea spre carte ; un statut, in cel mai bun caz, discret.
Dar sa incerc sa fiu mai explicita : Avem voie, in drum spre casa, sa vedem « ditamai casoaiele » si sa ne intrebam de ce cei platiti sa se intrebe ce-i cu ele n-o fac. Mai mult, avem voie, pe aceasta tema, sa scriem si un articol, pertinent si percutant, ca cel pe care l-ati scris.
Problema imi pare insa greu de centrat pentru motivul ca nu atat concitadinii far’de carte, dar cu masini de lux « si ditamai casoaiele » sunt in cauza cat cei cu carte si cu ditamai functiile. Si nu sunt neglijabili nici cei cu carte si cu functii mai pricajite. Cat despre cei cu carte si atat, acestia par sa se complaca destul de bine in rolul de nobili scapatati.
Adevarata problema, dupa mine, e mai putin un intelect putin cultivat cat un mental putin evoluat. Aceasta ar explica de ce in materie de raspundere pentru ce se intampla, fiecare din noi se crede absolvit dinainte, de ce institutiile de stat nu functioneaza cu adevarat decat la negru, de ce opinia publica e larvara.

Lui Vasile Mihalache
Din randurile dumneavoastra, puternice, se degaja o viziune amara, pe care, realitatea, din nefericire, nu o contrazice. Desigur, un popor care se hraneste numai din frustari, e usor de supus. Ma intreb uneori daca , fatalismul, care a ajuns un fel de filozofie nationala, nu e si intretinut. Cum s-ar putea constitui in societate civila un popor care-si accepta destinul, nu si-l asuma.
Personal,vreau insa sa cred ca orice tendinta se poate inversa.
Lui Flueraru Petre
Da, profesionalismul pare sa fie ideologia acestor timpuri. De altfel, cand am vorbit de realizarea de sine, am subinteles acest lucru. Cu mentiunea ca mijloacele prin care te realizezi, nu sunt indiferente. Mai exact, am vrut sa arat de ce e una sa te realizezi si alta sa te ajungi.
In ce priveste patriotismul, la randul meu, am vorbit de un patriotism actualizat si nu actual, intreaga problematica fiind oarecum generata de aceasta diferenta.

Ceea ce spuneti despre romantismul in poezie este suficient de vag pentru ca inlocuirea romantismului cu oricare alt curent sau tendinta sa nu provoace in context o reactie de respingere semnificativa.
Cu « lumea posibilitatilor, unde nimic nu pare imposibil » e greu ca cititorul sa nu simta ca bate pasul pe loc.
Nu e nevoie sa fiti atat de categoric cand afirmati ca « nu exista siguranta, pentru ca nu exista banaliate ». Raportul dintre banalitate si siguranta e mai insidios. Cat despre normalitate si banalitate, ele nu sunt echivalente nici in imaginarul cel mai inflacarat.
Si lista « nimicurilor » de acest fel poate continua.
Am citit cu mult interes cateva din eseurile dumneavoastra. Nu ma indoiesc ca puteti excela si in recenziile de carte. Mai trebuie insa , dupa mine, stabilizat codul, elementele de stiinta a literaturii.
Ce e remarcabil pe agonia.net e ca drumul dintre un produs final si altul nu-l facem singuri.

Acest poem demonstreaza ca logica afectiva poate fi la fel de implacabila ca cea rationala. E de altfel cea mai buna demonstratie pe care o poate face un bun poem.
Dupa constatarea, aparent anodina, a eroului liric «îmi dau seama că/nu mai am pe cine să sun », se instaleaza un fel de stare secunda « nu știu de când desenez în praful de pe măsuță ». Doua gesturi dictate de aceasta stare, « suflu ..…deschid dulapul », si praful secretat de trecerea zilelor antreneaza in involburarea sa cerul interior si spatiul exterior, si face imposibila restabilirea contactului cu semenii.
Impresia de deschidere brutala, aproape nestavilita « rabufneste », se revarsa » e de fapt o inchidere « curge in sus », « se-neaca repede repede». Caci de fapt totul pleaca si se intoarce la acest « nu mai am pe cine să sun ». Ceea ce explica si intrebarea din final : « mai tine mult ? »
Pe de alta parte, modul in care toate parca stau la rand sa fie inghitite de acest tsunami domestic te face sa surazi.
Un excellent poem !

Nu promit sa citesc toate cartile ale caror recenzii le citesc. Nici macar o mare parte.Te poti insa pierde cu delectare si intr-o recenzie. In fond, ceea ce cautam e scriitura, un anumit mod de a scrie.

Amélie Nathomb nu e, asemeni personajului sau, Epiphane Otos, doar o Seherezada a scrisului.
Amelie e si femeia care poate să-și răsucească la 90 de grade degetul mare si care, in caz de esec, are o sansa in parcurile de distractie. Daca scrie pe un caiet , « de preferinta de proasta calitate », cu un stilou, « preferabil de proasta calitate », si daca, intotdeauna inainte de-a scrie, bea un ceai, « preferabil de proasta calitate », e din acelasi motiv ; in caz de esec, sa n-aiba sentimentul ca a investit totul. Si a piedut totul.
Acest mod de a-i purta de grija unei alta Amélie, imi pare induiosator si complex.
E, desigur, o nota de histrionism in relatia ei cu ea insasi , dupa cum e o nota de histrionism in relatia ei cu ceilalti. Iar existenta prin scris, e ea insasi histrionica. Insa modul in care Amélie Nathomb gestioneaza acest tot si teama de esec e uman, si confera autenticitate actului scrierii.
Multumesc ca mi-ati prilejuit intalnirea cu acest personaj.

Aceasta arheologie literara e pasionanta si cere oameni pasionati. Ma bucur ca dupa o lunga, prea lunga absenta de pe taramurile literaturii,(si nu numai romane) gasesc pamanturi noi redate culturii sau incercari de-a le reda. Multe din articolele de pe acest site, printre care, si nu in ultimul rand, ale dumneavoastra, le percep ca pe ritualuri de reinitiere in ale literaturii.
In ce priveste fascinatia pe care o exercita critica de tip calinescian, aceasta e justificata ; ierarhia stabilita de Calinescu e una dintre cele « mai putin subiective ». Si apoi valorile nici nu exista in afara unei ierarhii. E adevarat ca mai conteaza si baza de pe care e stabilita ierarhia , valorile nefiind pana la urma decat raporturile dintre aceasta baza si trepte.
Oricat de ciudat ar parea, dincolo de interesul pur istoric sau pur uman , recuperarea si reasezarea lui Goga, se justifica, si aici sunt de acord cu Mihai Robea, prin acele « productii bune de recitat la sfarsit de an scolar ».

Aceasta prezentare de carte, care seamana cu o punere in scena, imi da sentimentul ca acced la o dimensiune a textului necunoscuta. Captivant !
Elementele de continut sunt foarte tehnic prinse in « trama » tehnicii narative, si ea exemplara.
Motivul intermitentelor mortii care-l intersecteaza pe cel al intermitentelor naratiunii a facut, in ce ma priveste, sa creasca mult cota de interes a cartii.
Mici pete in soare : se spune despre massmedia ca e o medoda de manipulare sociala, desi nu e nici urma de asa ceva in paragraful in cauza. Frazei « Prin faptul ca-si priveste foarte lucid personajele pe care aproape le vampirizeaza, tinindu-si discursul intr-un sens demonstrativ, literatura patetica este acuzata, bucolicul e refuzat » i se cere mai mult decat poate duce. Si imi pare cu atat mai rau pentru ea cu cat contine o idee cu mare impact asupra mea, cea a vampirizarii personajelor

Daca inteleg bine, problematica integrarii este subsumata oarecum efortului de recuperare a unei constiinte europene in dificultate. Pentru aceasta etapa, gasesc ca e un demers inspirat. Integrarea, pentru noi, respira inca in vecinatatea izolarii, si spaima de-a nu fi din nou inghititi de aceasta din urma, ne face pe multi sa cautam o dizolvare in Uniune mai curand decat o integrare. Sentimentul unei continuitati, indus de-o « informatie suficient de detaliata », si onesta, as spune eu, ar putea face ca efectele integrarii europene asupra integritatii individuale sa-si inverseze tendinta.
Gasesc ca aceasta carte e un gest civic. Si la fel recenzia.

Ma intreb daca un tablou constiincios, si prin aceasta laudabil, al « cetatii ideale » nu este mai curand un substitut de lectura decat o incitare la lectura. Nu neg ca trebuie abilitati de alchimist pentru a inchega acest tablou, dar un totusi ramane.Sigur, nu ma gandesc la absenta de judecati de valoare, avand in vedere ca Queneau are deja un loc pe o treapta valorica. Ma gandesc insa la vicisitudinile receptarii care duc la constituirea acestor trepte si la ocuparea acestor locuri. De accea, din prezentarea unei carti n-ar trebui, zic eu, sa lipseasca o nota de provocare, si deci un efort de regizare a receptarii.

Un fecior de imparat din una din cele « o si una de nopti » a castigat marul vietii pentru ca a preferat sa-l piarda decat sa-l castige cu orice pret. Totdeauna m-a tulburat acest episod.
Daca din pretul curajului face parte cineva drag, e un semn de tarie sa nu ne aratam « curajosi ». E adevarat ca de tot atata tarie avem nevoie ca sa nu gasim in cel drag o scuza pentru ce nu facem sau n-am facut. In aceasta lupta din momentele de rascruce, dar si de fiecare moment, secretul pare sa fie intr-adevar acel punct de sprijin. Daca macar ii dibuim prezenta, e semn bun.

Nu-mi explic cum un text care e rezultatul unui amplu efort de decantare, a unei elaborari neinduplecate poate fi degustat, cum atat de gingas spune Anni-Lorei, ca un ceai de 5 o clock. Sigur, scrisul a ales-o pe autoarea acestui articol, nu invers.
Cat despre erotismul lui G Bataille, care transgreseaza toate limitele fara a le suprima, acesta pare sa fie un fel de panerotism. De altfel, oricat de banal pare sa spui acest lucru, totul se joaca intre atractie si repulsie.
Nu e lipsit de interes erotismul vazut ca nostalgie a continuitatii, jocul dintre interdict si transgresiune. Mi-ar fi parut insa si mai incitant ca G Bataille sa se fi aplecat asupra a ceva ce intriga, caracterul sacru al interdictului insusi.

Acest articol care-ti permite sa te situezi la nivele de lectura diferite, il gasesc potrivit pentru o prezentare de carte. De altfel, ce ma surprinde la autorul articolului, (la ale carei scrieri am acces de putin timp,e adevarat} este un anumit mod de se pozitiona, in legatura cu tot ce este si poate fi, extrem de discret si de eficient.
Pentru autorul romanului, se consuma, desigur, zilele acestea un eveniment important. Pentru tonusul meu intelectual, acest autor e insa important in fiecare zi. Pentru ca in zilele in care nu-l citesc, ma gandesc ca-l pot citi. Gasesc ca protagonistul scrierilor lui, oricare-ar fi natura lor, este cuvantul.

E frumos si provocator motivul feliilor de existenta ! Primele doua versuri ale poemului intra in rezonanta cu ultimele. N-am gasit insa intotdeauna firul celorlalte. A doua strofa indeosebi, prin ea insasi incarcata, nu se subsumeaza ideii care pare sa sustina poemul.
Gradul de poeticitate al textului, care e vadit, merita un efort de decantare mai mare.
Dincolo de toate, motivul feliilor de existenta a prins pentru mine viata.

Un text pe cat de solemn pe atat de firesc tratand despre un sentiment aproape iconoclast, cel de dragoste. Original ! Chiar si numai pentru a regasi perceptia autoarei si mi-ar place sa citesc cartea lui Savatie Bastovoi.
Textul, in curgerea lui, prinde si un citat din Blaga. Un citat de pus in rama , cum spune N Diaconescu. E greu intr-adevar sa rezisti seductiei fie si a unei franturi din acest autor. Si cu toate acestea nici macar unui Blaga nu-i este ingaduit sa puna pe acelasi plan faptul de-a fi genial cu acela de-a parea genial pentru a atasa apoi ambelor ipostaze conatatiie negative care se potrivesc doar simulacrului de genialitate. Nu e de mirare ca ajungi atunci sa te intrebi care e opozitia dintre a fi genial si a te mentine « , in bataia soarelui si in aerul de clestar de pe podisurile spiritului.” Daca acest lucru nu-i propriu geniului, cui ii este ?

Pana la un punct ne sta in putere sa determinam cursul lucrurilor. Exemplele cu ecologistii, pe care le propui, pot foarte bine servi si de contraexemple. Ce dovedeste esecul inregistrat in incercarea de-a proteja elanii din Parcul Yellowstone, de exemplu? O ingustime de vederi, desigur, si cu atat mai blamabila cu cat ea e atribuita de ecologisti, curent si fara discernamant, « factorilor de raspundere » si muritorilor de rand. Dar dincolo de aceasta, incercarea in cauza arata cat de grele de consecinte sunt actele oamenilor. In cazul ecologistilor, amestecul de bune intentii si ingustime de vederi are ceva grotesc. Cel mai adesea insa , avem de-a face cu intentii de profit, la orizontul carora nu se profileaza nici un areal, fie el si simbolic, pentru simplul motiv ca inainte de-a fi aneantizat, el e considerat desuet. Avem de-a face deci cu doua abordori simpliste, atata doar ca cea a ecologistilor e reactia la o practica care, nu numai ca e curenta, dar a generat si o filozofie justificatoare, cea pragmatica.
Evident, existenta Terrei, se joaca la nivel de sistem stelar si in context galactic. Dar ea depinde si de datele Terrei, dintre care facem parte si noi. Prin urmare, dincolo de curentele de idei induse de stari de fapt sau de grupuri de interese, o tresarire de responsabilitate face bine la toata lumea , si acestui Pamant, muritor, si deci vulnerabil.
Asemeni tie, nu sunt insa de acord sa traiesc intr-un orizont escatologic si in « postura celui care greseste » mereu.
Nu in ultimu rand, tin sa spun ca textul tau e bine scris. Si nu e putin lucru, avand in vedere c-ai abordat o tema despre care se poate spune totul si nimic.

Pana la un punct ne sta in putere sa determinam cursul lucrurilor. Exemplele cu ecologistii, pe care le propui, pot foarte bine servi si de contraexemple. Ce dovedeste esecul inregistrat in incercarea de-a proteja elanii din Parcul Yellowstone, de exemplu? O ingustime de vederi, desigur, si cu atat mai blamabila cu cat ea e atribuita de ecologisti, curent si fara discernamant, « factorilor de raspundere » si muritorilor de rand. Dar dincolo de aceasta, incercarea in cauza arata cat de grele de consecinte sunt actele oamenilor. In cazul ecologistilor, amestecul de bune intentii si ingustime de vederi are ceva grotesc. Cel mai adesea insa , avem de-a face cu intentii de profit, la orizontul carora nu se profileaza nici un areal, fie el si simbolic, pentru simplul motiv ca inainte de-a fi aneantizat, el e considerat desuet. Avem de-a face deci cu doua abordori simpliste, atata doar ca cea a ecologistilor e reactia la o practica care, nu numai ca e curenta, dar a generat si o filozofie justificatoare, cea pragmatica.
Evident, existenta Terrei, se joaca la nivel de sistem stelar si in context galactic. Dar ea depinde si de datele Terrei, dintre care facem parte si noi. Prin urmare, dincolo de curentele de idei induse de stari de fapt sau de grupuri de interese, o tresarire de responsabilitate face bine la toata lumea , si acestui Pamant, muritor, si deci vulnerabil.
Asemeni tie, nu sunt insa de acord sa traiesc intr-un orizont escatologic si in « postura celui care greseste » mereu.
Nu in ultimu rand, tin sa spun ca textul tau e bine scris. Si nu e putin lucru, avand in vedere c-ai abordat o tema despre care se poate spune totul si nimic

Si eu cred ca aceste notatii « la limita jurnalului » ti se potrivesc. In ele se aude glasul tau. Imaginile, care se detaseaza pe fondul acestor notatii, pot capta mai usor emotia, gandul. Ma gandesc, de exemplu, la imaginea din versurile, « aș putea să scriu/ să vă îndes sufletul pe gât/ așa cum am mai făcut-o »
E o forta delicata si in final.
Cu versurile « la cum ai sărit din mine/ direct în trenul spre casă » n-ai facut insa saltul de la literal la literar. Cu aceasta reprezentare se putea totusi construi o a doua imagine sugestiva, cea de care aveai nevoie inainte de final.

Un text literar face o anumita impresie la lectura. Dupa cum aceasta impresie e buna sau mai putin buna, cititorul va spune ca textul e bun sau mai putin bun, va emite o judecata de valoare. Nu orice cititor merge insa pana la a emite o astfel de judecata . Cititorul de rand se multumeste cel mai adesea sa spuna ca textul i-a placut sau nu i-a placut. Judecati de valoare, emit in general cititorii care au o oarecare experienta a lecturii. Si printre acestia sunt cei care se incred in experienta lor si cei care se incred in experienta altora. Pentru primii, impresia pe care le-a facut-o textul e determinanta. Pentru ceilalalti, determinanta e impresia pe care o fac ei cand vorbesc despre text.

Dintre criticii literari , ii distingem mai intai pe cei pentru care stiinta literaturii e mai importanta ca literatura. Acestia nu trec de la analiza unui text la o judecata de valoarea asupra textului decat daca autorul acelui text se bucura deja de consideratia tovarasilor de breasla sau , dimpotriva, de discreditul lor. Despre ei , vom spune ca sunt buni analisti, dar n-au spirit de sinteza . In realitate, simtul lor artistic e mediu.
Urmeaza criticii pentru care stiinta literaturii e la fel de importanta ca literatura. Acestia nu numai ca emit judecati de valoare, dar si le si asuma, in sensul ca dispun de mijloacele necesare pentru a le verifica inainte de-a le pune in circulatie.
A treia categorie, deductibila din primele doua, e formata din criticii pe care i-as numi empiristi care, chiar daca au un bun instinct artistic nu si-l pot sustine, n-au stiinta necesara.
Acest cadru, fie el si reductor, imi permite sa nu va spun direct cat de mult am apreciat demesul dumneavoastra critic. Faceti parte, dupa mine, dintre cititorii profesionisti care au tot atata finete cata forta, dintre cei care dau acces la un text viu, cu slabiciunile si puntele lui de rezistenta.