Diana Manaila

\"în fața marilor drame femeile devin curve\" (Ars poetica - Tosa Claudiu) Amelie își trage sufletul își linge degetele râde în spiralele buclelor ca într-un tunel parfumat în aer,

trebuie să ai bucle portocalii să poți transforma creionul într-un poem pe care poeții să adoarmă în zilele de sărbătoare să așterni îngerii în linie dreaptă în detașament, să curgă literele pe

ies din mine câinii ies lupii nicio femeie din lume nu caută drumuri fără să audă chemări femeile țin părțile negre în dreptul soarelui femeile au sânii în mijlocul lunilor pline să

primăvara își sărută pruncii pe dinții de lapte sub noi morții trimit ghiocei și zâmbesc umblă sărutul pe aripile unor călătoare și totul se coace de la capăt în mugur sângele mamei țâșneste

Sărutul este un soi de ploaie de vară care ne curge pe buze eu stau între tine și paginile unor clipe borțoase la fiecare îmbrățișare de iriși, timpul își varsă placenta, născând o amintire încă

lipsa ta crescând ieșind din mine ca la o naștere un abur cald și apoi țipătul imaginea aceasta încremenită precum o chiuretă și apoi liniștea...zbang! viața e același tunel îmi

lasă întunericul în venele tale dezmiardă-l bezna îți va suge înceeeet sângele tu să o cuprinzi să nu scrii nimic nu lumina hârtia nu o mai mângâia scoate din tine oamenii pe care îi ascunzi

și toată tristețea capătă o aură boemă literele îți intră în carne ca un JB ca o marihuana iar literele-s grele ca niște rafflesii ce înfloresc în mijlocul genunchilor tăi cei frumoși pe

atunci când mă mișc îmi alunecă pe șira spinării toate orașele, apele, toți salcâmii locurile în care rochiile mele respiră mereu pe bias când ți-am atins umerii cu luna zemoasă zvâcnind în

repede trezirea visele mi se înnoadă în coada de cal rămânând acolo până la următoarea despletire cafeaua îmi unge emoțiile, precum un izvor de pământ și iată-mă, vertebrată albă, cu margini de

să mușc merele ei coapte era frumoasă mama așa, pieptanată rusește, cu ochii mari, zemoși uneori glasul ei se rotește în mine ca-ntr-un cuib părăsit iau atunci forma viselor pângărite în

la televizor calupuri de știri despre întrebuințarea largă a topoarelor despre nunțile de miliarde luminatele capete împodobite cu diamante multicolore William Goldberg Hana arată cu degetul

te prinde de mână o moarte ca și o soție care te cheamă acasă și taci simți că în inima ta s-au făcut padocuri pentru câinii turbați și mâna scrie pe malul dunării despre închisorile zilnice

șoaptele mele peste pașii tăi împerecheri de pe altă lume despre care oamenii nu vorbesc niciodată ca și când pământul nu ar mai fi rotund ca și cum iubirea ar sta ghemuită în valiza celor ce

unii mă privesc ca pe un bazar am de vânzare un somn atât de frumos o priveliște lină ca o femeie blândă drăgăstoasă o întunecare și o unduire pot aștepta nefirescul am o poziție

mi-am pus rochia cu zâmbet și așa am pornit eram la un capăt de drum oamenii nu mă mai cunoșteau atunci am sădit o grădină și am înțeles tainele bulbilor acum două ierni cele mai frumoase femei

se întinde de la mine la tine este o linie un orizont așa cum știm de la școală locul unde cerul se întâlnește cu pământul când mă pornesc spre tine simt cireși înflorind pe talia

Îmi place ciocolata amăruie, aceea presărată cu fire roșiatice de paprika; simt cum cerul gurii ia foc o secundă ca și atunci când tu erai în sângele meu AB, la fel de năvalnic precum copiii tâșnind

ai o aripă în care se fac deportări în care se ucid cele mai frumoase povești despre împăcare fiecare om nou, fiecare cerc sapă în jurul tău ca într-o apă neagră *** în mine-s trupuri albe

febra este o consecință a arcuirii mele excesive iau cuvintele din jurul tău mi le-atârn la gât știu despre ele atâtea povești de iubire râzi și mă desmierzi mătăsos simt că îți priesc și

femeia fără brațe femeia care nu atinge oamenii ghemuită în mine privește nu se agită ea este voluptoasă ca o înmugurire nimeni nu îi va găsi venele nu o vor deschide femeia nu are

florina mângâie florina știe să înnoade șireturile florina face și desface venele florina tace florina tace florina șușotește continuu florina murmură florina unge florina face orez cu

copilăria este singura existență decentă în care poți să îți colorezi inima să aduni biletele la circ apoi să spargi sâmburi de caise în fața blocului cu cel mai bun prieten vine însă o zi în

noi ne-am cunoscut într-un poem nescris oamenii și-au compus ideile în irișii noștri viața a zburdat de la mine la tine cu un copil pe brațe unul lângă altul două cercuri pe