într-o zi

mi-am pus rochia cu zâmbet și așa am pornit eram la un capăt de drum oamenii nu mă mai cunoșteau atunci am sădit o grădină și am înțeles tainele bulbilor acum două ierni cele mai frumoase femei își injectau sufletul cu taxol în fundeni ningea potolit ele se îndepărtau grațios dincolo de viață cu o eleganță tăcută fiecare secundă devenea un anumit fel de a lasă urme de a scrie cu creta în mințile altora a pleca frumos este mai mult decat a învăța sa trăiești de atunci n-am mai plâns de atunci mă strecor în alți oameni cresc în rădăcinile lor lăsând urme discrete de bulbi albăstrui, cine știe…