Diana Elena

În vatra vremii, jarul coace dorul, Iar sarea-mbracă taina în veșmânt; Frământă noaptea pâinea cu izvorul, Și dospește tăcerea în pământ. Călim în gânduri boabe de lumină, Cu linguri grele

De mai putea citi în oameni adevărul, N-ar mai rosti atât de repede verdictul și ecoul. De mai putea citi dincolo de aparență, Ar înțelege tăcerea, nu ar numi-o absență. De mai putea citi în rănile

La marginea ne-rostirii, unde cuvintele încă nu se născuseră, iar liniștea nu știa că e liniște, zăcea o iarnă înfiptă în sine— o stană de frig care-și uita propriul nume. Se spune (dar nimeni nu

Tu ești băiatul care a intrat în viața mea fără să bată la ușă, dar care a adus cu el o liniște pe care nu o mai știam. Felul tău de a privi mă face să mă simt înțeleasă, de parcă ochii

Sunt o scrisoare căzută dintr-o mână grăbită direct în gura mării. N-am apucat să spun „te iubesc” până la capăt. Apa a pus punct în locul meu. Acum zac pe fundul oceanului între epave

La început a fost cald. Inexplicabil de cald. Apoi, din respirația mea, a crescut un fir de gheață — ca o greșeală a realității. Îl țineam între coaste și nu mă durea. Doar timpul

Dacă aș putea atinge cerul, Ți-aș pune stele-n păr, ușor, Și ți-aș aduce–n zori misterul Ce leagă visele de dor. Dacă aș putea atinge cerul, Aș scrie vântul într-un zbor, Să-ți spună cum

În miezul unei nopți de catifea, când stelele pluteau ca note rătăcite, pășeam prin propria-mi tăcere, cu pași de vis, cu tâmplele aprinse, ascultând cum inima-mi cântă încet, ca o liră

Pe străzi de aur se plimbă umbre reci, În palate de sticlă, fără glas, fără fețe. Își vând inima, își vând și cuvântul, Dar golul rămâne, ascuns în luxul sfânt. Zâmbete cumpărate plutesc prin

Porniră-n zori, din călimară, Cavalerii viselor grele, Cu pene-n flăcări de povară, Să scrie-n cer cu stele-n stele. Oh, cavalerii de cerneală, Pe file vechi, în miez de noapte, Scriu dorul

În sala de clasă, ziua începe, Cu Litera vie ce gândul deschide. Româna ne-nvață cum dorul se scrie, Cum sufletul prinde cuvânt și poezie. La Matematică – cifre și stele, Drumuri precise,

În graba lumii care fuge Se pierd adesea mici valori: un zâmbet cald, o mână-ntinsă, un gând curat, lipsit de fiori. Ne îmbracă vorbele mândriei, cumpărăm tăceri din sticlă, iar când în

Trăiai liniștit, ca o umbră cumințită de ziduri, numărând zile, adunând planuri, uitând să simți. ȘI-ATUNCI — LOVITURA! Un fulger a sfâșiat cerul, totul s-a prăbușit într-o clipă, și-ai

În zori, când lumina se-nalță ușor, Se-aprinde în taină un joc arzător. Din umbre subțiri răsare un dar: Strălucesc ca două stele — ochii de chihlimbar. Au focul în ei și o vrajă tăcută, O

E ceva în aer, nu pot să explic, arde ca un foc și nu-i stins de nimic. Umbre și lumini dansează-n tăcere, e mai mult decât aș putea eu cere. Pașii mei se pierd pe un drum nebun, totul se

Sub bolți de mătase, unde tăcerea se topește, Se-așază timpul într-o cadență regească, Și masa, ca un altar de lumină, Își deschide aripile de cristal, Chemând poezia să stea la ospăț. Pe fața

Soarele pătrunde printre ramuri, Scutură aur peste iarba moale, Unde pașii noștri au lăsat ecouri Ce încă tremură în aerul de vară. Ghiozdane uitate, caiete răsfoite, Fiecare foaie poartă un

Soarele a ars la fel, dar eu nu m-am mai ascuns de el. Am lăsat pielea să se stingă în lumină, ca și cum ar fi fost ultima vară. Am mers pe aceleași străzi, dar pașii mei n-au mai căutat

Pe țărmul de aur, sub soare fierbinte, Se-aud mii de valuri șoptind liniștite. Se sparg cu putere, se joacă în zare, Și-aduc amintirea unei dulci vacanțe la mare. Marea strălucește, un cer

Lumea mea începe încet, Cu ceai aburind într-o cană crăpată, Cu pisica dormind pe-un colț de caiet Și cu mine, desenând o lume mai dreaptă. Nu strălucește, dar e curată, Cu gânduri ce vin și

În noaptea adâncă, fără glas, Un mic licurici stă pe-un frunziș, Cu lanterna lui de cristal, Înveselește orice colțiș. Nu-i doar o lumină ce sclipeste, Ci-un dans de curaj și de

Unul s-a născut din retragere, din spațiul gol dintre două respirații. Nu avea nume, dar toți îl numeau slab, pentru că nu voia să cucerească. Se oprea, mereu, înainte de a strivi o