Viața mea e un mare poem,
cel mai amplu și inutil scris vreodată
de-o puternică bătaie de vânt pe-o faleză uitată;
n-am adunat nimic monden,
nimic firesc n-a fost să mă adune,
n-am reușit
Am uitat gradina
in care fetita
cu obrajii priponiti
in poarta
numara frunze
nucului ce o inghitea...
Cu rochita vesnic muradara
spanzurata de umerii moi
tavalindu-se prin
\'Stai aici!\'
i-am spus vremii
intr-o vara,
tolanita
pe-un tol batranesc.
\'Stai aici,
cu mine
in livada,
si invata-ma sa povestesc...\'
\'Fa-ma vant!\'
i-am soptit
inclestata
de
Capricioasă, primăvara
își croiește drum
prin părul meu:
cu frunze și petale
de pomi fructiferi,
cu briză, cu stele, cu îngeri;
Mai întâi nu știe
cum să-mi așeze cărarea,
pe-o parte, pe
Am să-mi întind
pe pământul proaspăt de primăvară
ființa;
părul meu va fi una cu el,
ochii își vor ști matca,
culoarea li se va scurge
în brațele ei;
trupul alb, ca ultima pată de omăt
va
În goana aceasta
calului i-a înmărmurit
norul de praf
abia stârnit;
viața încolțită pe ogoare
este verde…și moale;
îmi adâncesc în fereastră
fruntea și palmele...
Îmi culc aievea în
Se întorc păsări-zile călătoare
de pe timpul
primului sărut,
scuturând aripi întrebătoare
despre frunze
care au căzut,
neștiind că nu se moare
sub al toamnei așternut.
Mugurii au să cânte
Sunt condamnată
la vise
într-un corp străin...
Cu suflet
împrumutat
scormonesc printre umbre
după trecutul
inventat...
O biată fotografie
pe care n-ai iertat-o
nici arsă...
O
Cândva,
cu suflet desculț
(a fost o vreme)
lumea fugea
de sub ființa mea plutitoare,
zarea mă săruta...
Acum,
cu aripi furate
(e o vreme în vreme)
oglinzile mă târăsc
...același
Se înfigeau țările și munții
între noi...
ca niște colți noroioși
de fiară,
urmate de câmpii,
de nisipuri,de copaci,
ca un sânge coagulat
într-o enormă rană,
sfâșiind părerea bună
pe care
Sunt lungi genele tale,
îmi trec prin ființă
și se opresc în nasturi.
Atât de lungi încât am uitat
să împart la unu
ceea ce trăiesc.
Viața ne îndrăgostește
și ne învață
să numărăm din
multe-as mai vrea sa iti cer dragul meu, doua castane coapte,o ghinda ofilita,cozonacul de pe vatra parasita si o floare,orice floare ,chiar si floarea ce sta moarta in glastra,la fereastra;mai da-mi
cand te-ai furisat
pe chipul meu
si cum ai reusit
sa-mi stai in genunchi
pe pleoape-
obligandu-ma sa le inchid,
sa te visez-
si in acelasi timp
sa ma tii de maini,
astfel incat sa nu te
Minciuna clipelor
ce-au fost
sau ar putea sa vina
eu n-o mai vreau.
In asteptarea
unor morti
care-au trecut
sau ar putea
s-apara
nimic din mine
n-o sa mai tresara.
Eu nu ma mai multumesc
E devreme și toamnă,
cu frunze căzând galbene
a clișeu.
Tu nu mai ai nimic de spus
iar eu...
închid ochii și simt,goală,
cum vântul imi cerne
ploaia prin piele.
Cerul se umple de palmele mele.
Mi-e dor să-mi afund ființa
în parul tău înecat de fum,
să-mi andâncesc zarea
în ochii tăi pământii,
...fată de la țară,
care-ți prinzi mâinle-n șold,
călcâiele in brazda sângerândă
și-ti spui
E devreme...
Buzele mele
adorm
sub lespezi
acorduri...
primul sărut.
Ochii mei
sting
lumânări...
ultima noapte.
Chipul tău
brodează
fantome,
fotografii,
noi doi...
târziu.
Privirea
sunt azi o mie de dimineti
de cand
ti-am zarit chipul
destramandu-se in zare..
(nu pleca!...)
maine vor fi o mie una nopti
de cand
a inceput sa se topesca
amintirea-n lacrimile
Mi-e gol sufletul de mine.
Azi mă iubesc atât de puțin;
și golurile seamănă a rime
nu știu de unde până unde țin.
Dar pot să-mi pun geana
pe câte-o clipă,
să-ți șoptesc:\'aici,aici e
Fereastra poarta
stigmatul umbrei tale...
Intunericul e
avatarul pasilor tai..
Pe arcusul frunzelor
luna joaca
aceeasi nota funerara
complexitatea primelor taceri...
Vantul are
Ochii iti erau calzi in ziua aceea
De basm,devis,de neuitat
Mai apoi, insa am aflat
Lumina nu era a mea.
Buzele iti erau mari in ziua aceea
\'Iubitule,ce s-a-ntamplat?\'
Dar glasul
adio!...de astazi chiar adio,desi mi-e martor Dumnezeu am spus de-atatea ori aceste lucruri...dar nu!de astazi chiar Adio!...o poza patata de ploaie,trei scrisori si sarea unor lacrimi...adio!adio!
