Așezați pe nisipul cald
El și Ea
inventau cuvinte
pentru timpul lumină-
pentru timpul întuneric-
Se desprindeau de pămînt
în lungi plimbări
către poarta soarelui
Acolo își vindeau
Nu vreau să mai ating orizontul
Nu vreau să mai ating stelele
M-am mutat pe galaxia fără nume
unde pot să alerg în picioarele goale
să fac gălăgie cât vreau
Mă auzi?...
Nu
Munții mi s-au părut triști
După ce au plecat vulturii
A rămas câmpia imensă
Unde aleargă uneori caii
Tropote mai aud sub picioare
vibrandu-mi în trup
De aici nu mai există departe
Pot
Este trupul meu de sticlă prin care vezi
Sticla prin care te văd-
Cercuri și pătrate rotind in jurul inimii
Strigăt lovit de pereții transparenți
Însămi fiindu-mi clepsidră unde curg
Aici sus
în partea de vest
noaptea a lăsat în ferestre
gânduri albe-
gânduri gri-
Reușesc să iau câteva poze și atât
Filmul se derulează, of off offf
Încerc să memorez desenele
Cuvintele mi s-au uscat în cerul gurii
De pe scenă cineva strigă: shut up!...
Ecoul ajunge la mine prin tuburile comunicante
care traversează orașul
pe verticală-
pe orizontală-
Mă uit
Fără el...
ar fi fost o lume mai puțin...
fără el...
fără mine...
ar fi fost o lume mai puțin...
fără mine...
minus cu minus...
desigur Doamne,
fără noi
lumea ar fi mers doar
Pescăruși pe nisip tipărind
scurta legendă a serii
Diluez octombrie până la oranj
Diluez toamna până la frunză
De oranj mă împiedic și cad
Mă ridic de frunză și caut nervuri
Seara se
Tot cu atâția senzori
care percep atingerile
dimineața și seara
mă întoarce în mine
conectez sufletul
inundat cu oglinzi
ca un cub interior
eu de o parte
tu de cealaltă
pipăind imagini
Între mine și tine
e doar aerul
dacă aș trece dincolo întinzând mâinile
nici nu m-ai vedea
cum îți ating senzorii inimii
nici n-ai auzi lanțurile zăngănind
chiar atunci când merg în vârful
Prin culoarele înalte de iarbă mergeam alături
cu genunchii zdreliți de anotimpuri
îți întindeam brațele acoperite cu viță sălbatică
tu îmi arătai caii în dansuri albastre
între conversații
Dacă ai putea să întârzii
transparența dimineților de clorofilă
și să-mi spui despre azaleea cu zale
Orhideea ca o pisică independentă
și cu prea multa personalitate
mi-ai spus
Nimic
Norii pluteau deasupra orașului
pe linia de frontieră a timpului
un obiect luminat cu minuni,
o planetă dezgolită de gânduri
Câinele din fereastra vecinului lătra
în arpegii
Pe sânii mei necolorați de soare
ți-am surprins îndelung privirea
în ultima vacanță la mare-
Mă priveai pe furiș într-un anume fel...
te ascundeai după soare
te ascundeai după îngeri
ori
De ce-ți sunt ochii verzi
ca veșnicia verdelui din frunze?
De ce-ți sunt ochii verzi
ca iarba...
amețitor de verde?
Interludiu:
Fata cu ochi ca de noapte
își privi lacrima zvântată de
În mine mai stăruie mireasma pădurilor
și dangătul plopilor din vale
în mine murmură Oltul
și sfintele culori medievale
În mine sfîrșesc toate drumurile
întoarse și neîntoarse
În mine cântă
Interpunere
între timp și timp
contrast între adevăr și fals
toate prelinse în pietre
adulmecând veșnicii fără glas-
destine închise în piatră
voluptate nemișcată -zeificată
piatra...
nu
Nu mi-ai spus niciodată
adio
Ne-am despărțit așa...
cum vântul desparte crengile plopilor
pentru un timp
Cum vântul
apleacă iarba înaltă cu foșnet de vară
Mă jucam cu veșnicia
De acea dimineață limpede
vreau să-ți amintesc
umblând
în vârful picioarelor
înconjurată de aer foșnitor-
Când îți vorbeam în șoaptă,
de frică
să nu schimb ceva în univers...
În fața
Dansa femeia aceea
cu șoldul pe sabia nopții
târziu în taverna pustie
Cu brațele larg desfăcute
statuie spre ziua de piatră
ochii mei fără de rază
Îndrăcită femeie -
ți-am spus mai
Varianta 1
Oierii
n-aveau cimpoaie
poate cântau
frunzele-n mine
oierii
plecau către vale
cu frunțile
lipite de lună
între timp
pământul
luase la braț cerul
să-și caute
