Deak Zoltan

Atârn în cele trei degete Ale brațului ce dă, deja, semne de durere Mă agăț de scobitura de granit Și nu știu dacă mă mai merit. Privesc în sus: Cer albastru infinit.

Plutesc, spre hăul fără sfârșit, iar abisul îl simt undeva, la infinit. Zborul e lung Și mă plictisesc, deja, amintirile. Undeva, mai aproape de nimic Lângă mine

Somnul fără vise Coșmarurile ți le alungă Și te duce într-o altă lume unde, Tenebrele te înconjoară Și te trezești mai liniștit Iti dai seama – ai murit și ai

Am revenit doar pentru o clipă printre voi, îmi dau seama abia acum, locul vostru nu e pentru noi facem, așadar cap-compas înapoi Spre țărmurile veșnic verzi unde josnicia nu preface totul

Răceala am simțit-o întâi, la degete. Apoi frigul Mi s-a strecurat în sus încet, Pe urmă de la umăr în jos ajungând undeva unde unii ar crede

Blestem clipa în care te-am cunoscut. Blestem clipa în care m-ai cunoscut. Blestem clipa în care mi te-ai dat, Blestem clipa în care te-am luat. Blestem clipa în care m-ai

Nebunii îmi susură după ureche Rânjindu-și dinții galbeni, pătați, Peste gândurile-mi cuvinte Ce-i cu noi, suntem cu toții drogați? «Lasă întunericul Să-ți cuprindă

Sunt speriat, ciudat, nu am mai simțit frica de atunci, când, cu picioarele călcând în gol, am așteptat calm zdrobirea de nimicul care m-a împresurat rapid, ca vidul care se umple cu aer, după ce