nu am spus nimic

bănuim amândoi că dar nu spunem nimic așteptăm să se retragă apele să-și lase fălcile mâloase pe amintiri colțul unghiei roade lutul campat pe oglindă până ce îi face o adâncitură în obraz mi-arunc privirea în ea obrazul îi e la fel de negru ca la început sunt multe frunze prinse la mijloc între muțenia noastră edificatoare și podeaua de vânătăi și ghivece ca niște ghioci sparte și niște raze mai curioase scaune cărți umbre răstălmăcite într-o liniște care te trezește din somn să primești cum se cuvine moartea în apa stătută a oboselii inimile noastre ca niște rădăcini de toamnă ca niște ridichi sălbatice sunt pat de fier pentru orice am fi putut simți în acel moment în care amândoi bănuiam că dar nu am spus nimic