Danut Gradinaru

Pribeag cum îs oi duce dorul și setea rea ce mă aprinde din cetina ce nu se pierde voi lăsa semn să te cuprindă. Geaba îți cat amu în carte tu ești departe prin străni și timpul

S-a născut așa ca fiecare egal în orice drepturi chiar și când viața se va pierde. A scris operele sale, i-a uimit pe toți chiar și pe critici. Și-a lăsat toată bogăția în

Se-așterne scrisul în tipar. Aprodul scutură realitatea fără să anunțe. Visele aleargă galop nocturn. Umbra se-ascunde dar nu se pronunță.

Simt lama tăioasă a oricărei porunci. Răspund și execut, la comandă. Văd în față, cimitirul mare cu cruci. Mă închin și șoptesc în taină. Las zilele să treacă una câte una ca o morișcă de vânt

uneori ne învârtim în cerc fără să ne dăm seama ca și cum totul ar fi închis în interiorul unui glob de cristal transparent și fragil expus forțelor naturii sau a câmpului electromagnetic în care

Prin nămeți de zăpadă, răzbat colinde cu clopoței ce sună-n cor, deschide poarta larg creștine să fii și tu în rândul lor.

ningea ningea intens cu fulgi mari de zăpadă ce se prelingeau în dansul lor jucăuș de iarnă era primul omăt pe anul acesta un întins covor imaculat ce prindea volum uimitor giulia îmi spunea

O mică piesă de teatru în care actorii se trezesc deghizați; unde fiecare are propria replică ce o folosește drept contact. Din culise șoapte accentuate influențează orice As.

Þi-ai ascuns visele în lutul tău de plumb. Le-ai închis cum ai știut mai bine. Ai fugit cu ele departe de pământ. În urma ta se vede o umbră fără rime. De ce atâta grabă? De ce

A fost odată un sultan ce domnea în întreg imperiul otoman, imperiu ce se întindea câtă frunză și iarbă. Era cunoscut pentru faima sa și avea mari proiecte pe viitor. Numele său era Mohamed al

Lacrimile mele sunt, roua dimineții absorbită de plante în strigătele pescărușilor rătăciți de propria mare. Sunt sărutul pământului cu picături de ploaie ce răcesc pe moment, dar nu sting

Iarna nu îl vezi la față, se ascunde în bârlog. Friguros fiind din fire,

Câteodată ascundem visul sub pernă de teamă să nu pierdem speranța.

Bulă se făcuse de acum mare devenind un cavaler în toată regula dar se mai ducea încă la școală. Făcea doi ani într-unul și cu cât creștea mai mult cu atât era mai curios; nu-i scăpa nici o prostie.

Nu există poeți care scriu cu adevărat sunt adevărații artiști ce trăiesc poezia.

La teiul sfânt, doinesc comori sub cerul încărcat de stele, tresară codrul sub cântări și apa curge printre ele. Prin frunze, vântul îți recită dintre poeme fără soț, din rimă dulce mult

Citesc umbrele albatroșilor pe nisipul fierbinte cântecul lor răsună peste valurile înspumate marea se petrece la mal undă cu undă de aproape eu mă trezesc în cuvinte călcând peste

M-am născut într-o scenă de teatru. Doi actori făceau repetiție în spatele cortinei. Niciodată nu am înțeles scopul lor în această piesă. Nu râdea nimeni. Mai târziu s-a lăsat cu

La mulți ani poetule! spuse poezia. M-am îndrăgostit de tine. Hai să ciocnim paharele amândoi sub bolta înstelată și senină. Ai prins rădăcini, aici pe biroul vechi din lemn de

Cavaleri în armuri de foc scrutează orizonturi noi, oprindu-se din loc în loc ca să descopere lumi noi. Mari constelații ce deschid, încăpătoarea galaxie. Luminoase planete ce se-ntind,