daniela rodica rus

astăzi n-o să vorbesc deloc mă duc doar la întâlnire cu mine să-mi fac tranfuzii de speranță

m-am născut între limbile pământului în foc ursitoarele fugeau grăbite de mine țipând taci!taci!taci! mă botezau în cele mai negre gânduri apăsau înfundându-mă beam lapte de la

sunt atâtea lucruri de pierdut ar fi păcat să nu fim martori tăcuți în scurgerea splendid de dureroasă a clipei poate ar trebui să renunțăm la tăcere să silabisim treptat cuvintele să cântăm

să bem un pahar de whisky laolaltă ca și cum ar fi ultimul! dublați triplați ciocnind încrucișat, jucând poker pe sinceritate închipuită, ținîndu-ne de mâini, dansând un blues lasciv! să

pictura în care mă imaginezi e doar nebunia nălucii ce mă îmbracă în sărbători să te primesc la nunta din Canna țesăturile n-au război au doar convorbiri interzise trăgânde în noi în noaptea

imi zic gata cu aceasta frică neagră pufoasă moale ce se întinde ca o a doua piele gata cu diminețiile în care doar cafeaua îmi mai tine loc de respirație ticăitul insuportabil al

astăzi n-o să ajung la tine m-am trezit în nisipul amintirilor o să privesc doar pescărușii rotindu-se de paisprezece ori la fiecare barcă de hârtie scufundată

ce mă fac cu tine suflete? te-ai ramolit de tot ți-ai pus singur lanțuri și cătușe ai aruncat cheia spre sfântul petru și azi e ziua cea mare se bea apă din cupa speranței echipa adversă a

forma-pereche fără formă încă gândul-pasăre ce zboară sub cerul meu albastru acoperit de cenușă mi-am ars nașterea mi-am ars și moartea dorința-punte între închid

îmi spuneam că așa o să-mi arunc hainele cele murdare o să mai scap de câteva straturi de piele în plus și de striațile creierului să mă descojesc asemeni unei portocale zemoase dăruite

ca și cum ar fi ultima noapte vreau să o fac zi să pornesc de dimineață în hainele de copil grădiniță școală mâna mamei purtându-mi pașii castelele de nisip merele din grădina

lumini și umbre în sufletul meu teatru provocat de iluzii se rupe decorul scena ramasă pustie așteaptă alt regizor mă contopesc în a face teatru actorii mi-i aleg cu greu și uite așa

să simți cum o mână nevăzută îți cerne peste trup cerul îți așează suav pe brațe stele în păr luna pe față soarele și să nu poți zâmbi să te trimită cu o speranță într-o grădină de mai să-ți

sunt eu un suflet închis în mulțime aceeași jumătate de măr pustie și mâncată de viermi înăuntru putregai înafară rană lovită de aceeași sapă cu care încercam să mă descopăr și pavată de

privim trenul cu nerăbdare **de ar întârzia calea ferată să se încolăcească sirena să nu mai sune cărbunii sau firele electrice ce-or fi să nu mai funcționeze furtuna să înceapă noaptea

îți plâng ochii cu greu nimic nu-ți provoacă durerea dar poate că visul îți doarme nu uita să-l risipești înainte de zori nu-ți uita masca pentru ca niciodată lacrimă să primești atunci

poate ne-am născut a doua oară cu pielea subțire și inima limbă poate că primul cuvânt rostit a fost moarte descoperim mirați sensul vieții dintr-o asemenea întâlnire nu putea

am fi fost unu dacă noi doi ne-am fi intins cele trei cuvinte spre patru zări cinci era ziua când cele șase surate îmi spuneau că a șaptea e pentru închinare opt medici mă ajutau în luna a