Poezie
Daniela
3 min lectură·
Mediu
//
anxietatea are raze de soare
întind mâna și le simt în fiecare colț al trupului
dar mai ales în mâini
un puseu de căldură care nu dispare
tastez la întâmplare pe booking o destinație
aș vrea să plec undeva
deși mi-e bine acasă
aș vrea să zbor cu turkish air sau air Dubai până în
deșerturile lor
acolo unde au construit orașele lor din beton și sticlă.
aici unde stau eu sunt multe fabrici de scrum
drumuri acoperite de praf
case însiruite șosele neterminate
capace de canalizare scoase
gropi pline de mortarul rămas de la ultima asfaltare.
daniela cea mică a crescut aici.
mama mă întreabă dacă sunt bine.
sunt ok.
o mașină depășește o altă mașină.
pe drumul îngust mă stropește cu noroi
daniela cea mare are anxietate și dezgust față de mizerie.
când a fost mică au obligat-o să înghită pâine cu
margarină
și slănină ca pe o păpușă mecanică
cu forța.
daniela cea mare este și acum o păpușă care înghite
mizeria lumii cu forța
dar nu se mai joacă însă.
scriu daniela în google
google maps îmi arată un cerculeț roșu
e locul în care sunt.
mâinile îmi tremură de la anxietate.
atât e cea mai rămas din copilărie.
stau într-o casă înșiruită ca o rufă veche pe o sârmă.
îmi încarc telefonul de la un dispozitiv wi fi
fără ca nimic să se mai atingă.
daniela nu mai știe ce înseamnă frică.
dar o simte în fiecare zi și i-a dat alt nume.
anxietate.
pe ecran îmi apare numele.
sute de daniela așteaptă să se facă noapte ca anxietatea
să dispară.
în fiecare e o daniela mai mică.
fiecare daniela mai mică are o taină.
caut din nou pe booking unde aș putea pleca.
de numele meu se leagă istorii triste și drame.
dar mi-am rezervat dreptul de a lupta.
desenez. desenez. desenez.
chipul meu frumos și scriu dedesubt
Daniela și poemul pe care Daniela l-a scris într-o zi fără soare.
//
am lăsat viața orașului
în spate
am plecat să caut mai departe
în urma mea tramvaiele s-au retras la depou
privesc în sus
ca și cum de acolo ar veni răul
dar răul vine dinăuntru
demult venea un om mare
căruia nu știam cum să-i spun
el mi-a arătat o lume
o lume descompusă
în mii și minuscule apartamente cu uși de carton
și scări pietruite
lângă lumea păpușilor cu fețe
schimonosite de ură
hrănindu-le des cu linguri mici
silindu-le să înghită
în această lume bizară
am mers la uzină
am trăit în uzină
și m-am jucat cu păpușile pe linoleum
în fața mea era chiar orașul și
coșurile de fum
și toate borcanele
aliniate într-o cămară unde
păpușile n-au voie sa intre
lumea e plină de pachețele mici
din care în drumul spre școală
mâncam bine
dar răul venea de la uzină permanent
în timp ochii păpușilor s-au făcut negri
aveau un creier mic care se hrănea cu ceai rusesc
ca să crească
în întuneric
se hrăneau cu întuneric
pe străzile cu șobolani
în bucătăriile cu igrasie
lipite de alte bucătării cu igrasie
au rămas acolo în preajma uzinelor
pe aleile întunecoase
ca niște plăgi de ciumă
peste care azi
nu mai calcă nimeni dar se mai aud sirenele
același menuet de bach
desprins din difuzoarele de pânză
033419
0
AI
