Poezie
poveste de iarnă / a single shade of gray
2 min lectură·
Mediu
să împărțim lumea în două imperii,
cu destulă putere să mimăm că / în ceea ce credem,
ceea ce iubim nu poate să aibă moarte.
și totul va fi un bondage perfect,
în timp ce înaintăm pe sănii ca în fotografiile vechi
ascunse în mințile noastre, în care ne-am construit
alter –ego-urile ca pe niște case cu acoperișuri stricate.
*
și când o să ne fie dor de ceva să tăcem pur și simplu
deși știm că tot ce rămâne sunt aceste ierni albe, aceste
povești și respirația noastră de fosfor alb.
*
și doar uneori când ni se pare că auzim cum scâncește/
cum se prăbușesc dintr-odată toate filele de calendar
pe zăpadă,
să privim umbrele noastre cum se așează
aici în cel mai mare cimitir cu porți de fier închise, cu ornamente negre și arabescuri
după eternitatea și belu, cu toate aleile lor,
în care s-au îngropat cu adevărat cei cu / oase și piele și suflet /.
*
și doar noi să rămânem să povestim mai departe,
noi, cei cărora nu ne e frică de moarte,
ca niște bătrâni gropari,
abia în depărtare recunoscând sunetul locomotivelor diesel
care trag singure vagoanele pline de combustibil și cărbuni
ce or sa ne mai țină de cald.
doar noi, mai căutam pe cer urme
chiar dacă nu se vede fumul
doar nouă, care nu tremurăm/
o să ni se pară lumea, din când în când / un copil autist ce scâncește.
*
și atunci tot ce poți să faci e să uiți, să adormi și să o iei, cu acea mare dragoste și neliniște lângă tine, în brațe,
să te culci și tu pe o bancă la marginea orașului acesta plin de schelete, demult adormit.
013143
0
remarc unul dintre cele mai expresive pentru mine:
"în timp ce înaintăm pe sănii ca în fotografiile vechi
ascunse în mințile noastre, în care ne-am construit
alter –ego-urile ca pe niște case cu acoperișuri stricate.".