Daniel Thomas Dobircianu

mai prejos de îngeri doar asemănarea își resuscita umbra izgonită ... la apus de Eden în preludiul coastei șarpele improviza marșul triumfal Dumnezeu cu un pick-up în brațe lansă un ecou

vine sfârșitul vine de la sine crucea își îmbrățișează făcătorul s-a sfârșit! încă nu ... e pauză Doamne Iisuse, iartă-ne! și voi ce stați, proastelor ? jos! 40 de mătănii așa-i că nu mai

...

Dacă urăsc ceva în lumea asta, cu siguranță, urăsc faptul că suntem trecători. Habar nu am care este forța acestui sentiment schizoid, dar el mă înngenunchiază încă de copil. Născutul și muritul

perechea unui om și-a blocat umbra în dreptul stelei polare ningea în șoaptă peste trupu-i de sticlă șlefuit de timp echivoc goală ca o auroră boreală perechea unui om, zâmbind, luneca în

de ce cuvintele și nu vântul tălpile de ce semnele de punctuație și nu ecourile trestia de ce paragrafele și nu râul pielea de ce condeie și nu rătăciri liniștea

am plâns la mormântul meu trist că am murit singur viața și moartea se pupau pe obraji chiar sub ochii mei am vrut să arunc în ele cu bulgări dar nu știam pe care o uram mai mult sub clopotele

genunchi cărbuni verzi și gânduri coaste bulgări negri și somn irisuri hăuri diforme și apă cercuri în cercuri și om

veșnicia e de-o seară când și iară nemurirea e risipă când și clipă dragostea este mirare când și oare

Ora 23:48. București. ”Pe Florești 15, vă rog!” spuse domnișoara în negru și se pierdu pe bancheta din spate a unui taxi Logan, jumătate galben, jumătate negru. Șoferul, un puști de 21 de ani,

Poteca pe care alerga se îngustase atât de mult încât picioarele goi și crăpate ale Tincăi aproape că zburau. Pădurea Hăului. Mai avea 10 minute de mers pâna la marginea ei când, deodată, o

Tăcere. Cele doua roți ale dricului de lemn mâncat de carii șerpuiau asimetric în praful drumului. Era negru tocit și de-o seamă cu moartea. Zgomotul surd făcut de roțile lui mari, odată rotunde,

și cine ești tu, oricare ai fi ? ești țărână și imaginație, omule ! viermii te visează o viață, iar rădăcinile pomilor rătăcesc în așteptarea ta. ți-e frică de moarte... crezul

mă vei găsi undeva la capătul lumii sub o piatra pe care vântul va scrie psalmi de-adio ...ceruri violete or să-mi acopere trupul în care am ratat nemurirea ... să nu mă plângă nimeni, nici

ce frumos sunt și ce minunat zâmbesc cât de bine mă simt și ce culoare optimistă au ochii mei... știu, te simți jenat citind asta, dar tu, când scapi la oglindă, faci la fel ...sau mai

odată rostite cuvintele mor și se îngroapă unele pe altele în ritualuri păgâne de aceea, gurile sfârșitului sunt contemporane în tăceri ...

cerșetoarea dintre ghilimele nu a cerut nimic ea doar a stat la fel ca timpul ei ... nu a întins mâna pentru colțuri de pâine și mărunțiș ci a vrut să se regăsească într-o altă mână ...

azi, am stat în parc pe aceeași bancă de lemn și, din nou, mi-am sculptat genunchii cu unghiile sperând să dai un semn ... dar tu ești mai indiferentă ca alte sute de picioare reci,

o râmă văduvă și-un elefant pudrat s-au întâlnit pe poarta unei biserci de frunze ea purta o rochie arămie, în care se retrăsese de mai bine de 2 ani, iar el avea dioptrii exact în acea

când zâmbești, simți cum colțurile gurii pornesc hai-hui spre ceafă și, dacă e așa, tremuri epicentrul sinelui frumos. ca să zâmbești nu e nevoie să râzi, ci să te dezlegi așa!.. ai

unde ești când ești de ești ? și-unde sunt când sunt de sunt ... mă privești când sunt, de ești te privesc când ești, de sunt

unde ești când ești de ești ? și-unde sunt când sunt de sunt ... mă privești când sunt, de ești te privesc când ești, de sunt

fiecare om are o minciună favorită.. despre el însuși sau despre alții între el și aceasta există o relație perfectă a-i despărți , ar fi un act de cruzime inutilă ...