Daniel Ionuț Vasile

Imi place ce ați scris. Nici nu mai știu când am citit ultima oară poezie, dar asta e bună.

Foarte frumoasă această povestire; un text relaxant, aș putea zice. O adevărată plăcere pentru orice copil. Felicitări!

Vă mulțumesc pentru lectură și cuvintele de încurajare, domnule Emil Iliescu. Mă bucur mult că v-a plăcut acest fragment de proză.

Bun text, domnule Emil Iliescu. Realist – nu ați înfrumusețat nimic; cam așa e și viața, grea și tristă, în cea mai mare parte. De aceea pare și fără rost câteodată. Vă felicit pentru acest fragment de proză.

Sigur că da, Mădălina. Mă voi documenta mai mult – nici nu se poate altfel. În textul de față am comentat doar cele două articole citate din Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948).
De asemenea, în ceea ce privește dreptul de proprietate, nu am afirmat că ar fi „capacitatea de a poseda”, ci am precizat doar că Articolul 17 (1. Orice persoană are dreptul la proprietate...) recunoaște doar necesitatea – dreptul – individului de a poseda bunuri. Vezi bine că el nu descrie, așa cum ai arătat tu, o relație între oameni. În schimb, el atestă „dreptul de a deveni proprietar”, ca să folosesc formula ta, foarte bună de altfel.

Domnul M. Manega este un autor respectabil. Sunt sigur că se va descurca foarte bine și fără să beneficieze de prezența domnului M. Cărtărescu, care, probabil, trebuie să se ocupe de chestiuni mult mai urgente. Față de un asemenea scriitor, trebuie să avem toată înțelegerea.

Vă felicit pentru această remarcabilă lucrare! A fost o plăcere să vă citesc.

Am considerat că trebuie să subliniez conflictul dintre o artă amorală și datoria unui comportament moral, tocmai de aceea am afirmat că unul dintre cele două domenii trebuie să prevaleze – oricum, ele se exclud reciproc. Există anumite împrejurări când individul trebuie să facă o astfel de alegere, care poate fi una destul de dificilă. Desigur, în zilele noastre, cei mai mulți oameni au devenit într-atât de flexibili, încât nu mai sesizează opoziția implicată. În definitiv, fiecare este liber să judece după bunul plac această chestiune și, implicit, să se delecteze citind acele obscenități care îi oferă satisfacție.
Multă sănătate și spor în ceea ce faci, Mădălina.

Da... Încă o chestiune literară care se cade a fi apreciată.
O imaginație bogată, dar certată cu cele sfinte. Însă așa este la modă acum, fără pasaje mai colorate nu atragi pe nimeni.
Se remarcă și prin echilibru acest fragment.

Am citit cu interes schița dumneavoastră. Textul acesta are capacitatea de a te implica emoțional, cu toate că, ar putea spune unii, episodul în sine nu expune tocmai o dramă în adevărata accepție a termenului – de regulă, cititorul este atras de situații conflictuale mai intense. Dar asta nu înseamnă neapărat că întâmplările de acest gen, oricât de mărunte ar părea, nu pot impresiona deloc.
Astfel de subiecte au farmecul lor.

Frumos articol, domnule Brezoianu. Rar mai interesează în ziua de azi pe cineva astfel de chestiuni.

„Mai găsești oare astăzi, în libertate, atmosfera aceea intelectuală, tolerantă, dezinteresată din celula 34 a Reduitului Jilavei?”

Pertinentă întrebare, dar trebuie să ținem cont că celula 34, oricât de fericită ar fi spus Steinhardt că o va fi găsit, a dorit, în egală măsură, să scape din ea.
În ceea ce privește atmosfera intelectuală, nu cred că aceasta poate fi vreodată dezinteresată – întotdeauna intelectualul dorește ceva pentru sine, fie și simpla afirmare a capacităților sale. Iar dacă ar putea fi, cumva, pe undeva, vreun intelectual dezinteresat, aș crede că păcătuiește tocmai prin faptul de a nu fi interesat – doar sunt atâtea chestiuni importante care să îi reclame atenția.
Părerea mea este că primatul instinctualității nu este nicidecum reductibil, ci mereu persistă sub o formă sau alta. Cea mai eficientă formă de organizare socială se întemeiază tocmai pe instinctualitate, iar religia, dacă este, totuși, prezentă, devine doar un factor secundar. Poate că ne displace o astfel de ordine, dar aceasta este realitatea în societatea modernă.
Dar noi putem să scriem și să citim în continuare despre astfel de lucruri, este plăcut să ni le imaginăm...

Înclin să cred că vă contraziceți într-o oarecare măsură.
„ca omenirea a avut tot timpul ,,fustele scurte” – un enunț mai mult decât discutabil. Să nu ignorăm, totuși, întreaga istorie în afară de Kama Sutra, ar rămâne în întuneric nenumărate aspecte relevante – Girolamo Savonarola ar fi unul (cred că el ar fi optat pentru o fustă lungă. Îl menționez doar pentru a vă demonstra că istoria nu este reprezentată numai de Kama Sutra, ci gândurile dumneavoastră par a se fi concentrat asupra acestui episod ignorând tot restul). Oricât de surprinzător vi s-ar părea acest fapt, de-a lungul istoriei oamenii s-au mai ocupat și cu alte activități pe lângă, bineînțeles, sex.
„aceasta epoca imi pare o descoperire si o celebrare a sexualitatii feminine.” – enunț care afirmă un fel de exhibiționism îndelug reprimat care însă, a găsit acum posibilitatea să se manifeste din plin – sexualitatea celebrată.
Cele două afirmații se contrazic prin faptul că dacă omenirea a avut tot timpul „fuste scurte” nu ați mai avea niciun motiv să numiți epoca actuală o celebrare, ba mai mult, o descoperire a acestor scurtimi și astfel, niciun motiv de bucurie. Dar, din moment ce vă bucurați astfel, scurtimile trebuie să existe – chiar există – însă celălalt enunț referitor la întreaga istorie a omenirii (una a fustelor scurte) devine într-un mod inevitabil fals.
„O fusta lunga sau un barbat manierat nu garanteaza un caracter frumos.” – această formulare este chiar ciudată. Nu știu sigur ce anume înțelegeți dumneavoastră prin sintagma „caracter frumos”. Ar putea o femeie cu fustă scurtă – astfel de o moralitate îndoielnică –, ori un bărbat grosolan să aibă un caracter frumos?
Să analizăm însă și sintagma „fustă scurtă”, expresie care vă place atât de mult de vreme ce este o dovadă a celebrării sexualității: prin faptul că este scurtă, o astfel de fustă lasă descoperită vederii o suprafață cât mai mare din corpul purtătoarei, care nu poate fi alta decât o femeie căreia îi place să se expună, să se dezvăluie, să se dezvelească, în fapt, să rămână cât mai goală posibil. Întrebarea care se ridică acum este: de ce anume ar dori o femeie să se expună astfel? Ca o marfă? Cât de morală este această intenție de a te dezveli în public? Oare are ceva în comun intenția de a te expune cu egocentrismul, ori compasiunea a cărei lipsă o deplângeți? Expunerea de acest tip este cu siguranță tocmai o dovadă a egocentrismului: te expui ca să fii văzută (nu cred că o femeie ar purta fustă scurtă într-o pădure unde nu o poate vedea nimeni), să fii dorită și admirată, cu siguranță nicio femeie nu își scurtează fusta din compasiune pentru alții respectiv altele.
Remarc aici încă o tendință contradictorie: vă infirmați prin acest comentariu propriile reflecții. Până la urmă s-ar părea că nu vă deranjează atât de mult egocentrismul și lipsa de compasiune.

erată

\"Bărbații erau mai bine crescuți și femeile aveau fustele mai lungi?\"
Fustele mai lungi (acum sunt mai scurte)
Totodată enunțul în sine are un comic involuntar.

Îmi rezerv dreptul de a-mi susține punctul de vedere. Dacă analizați cu atenție aceste trăsături veți observa că ele cunosc o transformare diacronică, în sensul că pe măsură ce înaintăm în timp ele se amplifică.
Un exemplu subtil în acest sens: nu v-ați gândit niciodată că pe vremea bunicilor erau oamenii parcă mai altfel? Bărbații erau mai bine crescuți și femeile aveau fustele mai scurte? Progresul nu pare să ducă decât la o dislocare a acestor tipare neînlocuindu-le însă cu altele mai juste, ci cu unele care promovează tocmai ce vă străduiți dumneavoastră a combate – egocentrismul și lipsa de compasiune. Din păcate însă, în epistema socială și culturală actuală, aceste trăsături nu numai că nu sunt promovate, dar au devenit desuete. Acum se operează o edificare a egocentrismului prin practica neîntreruptă a spiritului de competivitate – toți vor să câștige ceva, cu orice preț. Și de câtă compasiune credeți dumneavoastră că au parte cei învinși? În zilele noastre compasiunea trebuie să o câștigi, ceea ce face că însuși conceptul de compasiune să fi fost alterat, iar o reîntoarcere la vechile valori vedeți bine că nu este niciodată posibilă. Procesul acesta nu este reversibil.
Eu nu îmi asum o opinie diferită doar de dragul de a vă contrazice, ci din pricina faptului că așa este realitatea. Dezbaterea în sine este și ea interesantă.

Egocentrism si lipsa de compasiune, iata doua caracteristici bine surprinse ale omului modern.

Nu puteam sa nu citesc aceasta epigrama. M-a atras in primul rand titlul. Foarte inspirat. Reusite versuri.

erată: punct.
\"din punctul meu de vedere\"

“Așa cum iubești „la nebunie” pe cel drag, așa îți vei iubi și copiii și așa îți vei iubi și semenii.”

O ipoteză cam forțată din puctul meu de vedere.
De fapt, eu unul, nu o găsesc deloc sustenabilă. Ea poate să fie foarte îndreptățită, dar nu îmi dau seama cum...
Depinde, probabil, și de felul în care își reprezintă fiecare morala. Dumneata teoretizezi aici morala ca și iubire de semeni - ceea ce este adevărat -, dar conjuncția aceasta dintre morală și iubirea adolescentină, de fapt, divinizarea adolescentină, este cam neștiințifică.
De regulă tocmai tinerii sunt calificați drept egocentriști și ignoranți, pentru că, de ce să nu recunoaștem? adolescența este o vârstă a ignoranței.
Nu cred că la doi adolescenți îndrăgostiți le pasă prea mult de semenii lor. Pentru ei semenii sunt cel mult o preocupare virtuală.
Cel mai sigur este să te convingi personal de acesta și să intri, într-o universitate să zicem, că sunt mulți tineri pe acolo - astfel vor fi și unii îndrăgostiți - și să observi, științific și în mod nemijlocit, cum se poartă ei de moral cu, să spunem, femeia de servici, aceea care face curat în urma lor. Nu? Nu este și dumneaei semenul lor? Sigur că este. Și atunci, unde dispare morala pe care ai teoretizat-o dumneata?
De fapt, dacă ne gândim bine, nici profesorii – care sunt totuși persoane mature – nu se poartă mai bine cu femeia de servici. Avem aici o veritabilă problemă de etică. Unde s-a evaporat morala? Nu este ea aplicabilă, poate, tuturor categoriilor sociale? Să fie unii oameni situați în afara moralei?
Cu cât iubirea adolescentină, pe care o descrii aici, crește în intensitate, apropiindu-se chiar de “divinizare”, cu atât mai mult va scădea interesul celor doi pentru semeni. O atare ipoteză mi se pare mult mai plauzibilă și realistă. Și pe aceasta am observat-o întâmplându-se.

“Cu toate acestea, de ce există violență, de ce există discordie socială.
Foarte simplu.”

Eu nu găsesc că este chiar așa de simplu.

“Răspunsul este că toate lucrurile se produc însă nu la toți indivizii în același timp.”

La unii indivizi, aceste lucruri nu se petrec niciodată. De pildă, crezi că poți găsi vreo divinizare adolescentină în mediul rural? Și doar trăiesc și acolo tot oameni, nu? Însă ei la acea vârstă au cu totul alte preocupări, legate de asigurarea existenței imediate. Nu au cu toții luxul acesta de a “diviniza” pe x sau pe y.
De regulă, x și y trăiesc la oraș din munca acestor sărmani. Aristocrații, spre exemplu, nu se divinizau ei îndeajuns datorită exploatării pe care o impuneau țăranilor?

“De ce unii oameni sunt atât de REALIȘTI încât nu văd chipul lui Dumnezeu în persoana Celuilalt?”
De ce nu pot cei doi adolescenți să vadă chipul lui Dumnezeu și în persoana femeii de servici?

Problematica este destul de complexă. Nu văd în divinizarea adolescentină o soluție, ci doar un moft. Dar, interesant demersul tău.

Lipsa de expresivitate, cu siguranță nu i se poate reproșa acestui text. Poate doar ar fi trebuit redată cu ceva mai mult echilibru și coerență, dar se remarcă prin plasticitate.

Excelent articol, și bine documentat. O lectură necesară, dat fiind că problema pusă în discuție merită toată atenția. Dar, depinde și de optica pe care o abordăm aici: o țară mică precum România, nu poate stârni un impact de anvergură, nu doar în domeniul tehnicii, ci în oricare câmp de studiu în general, dat fiind că întreaga noastră evoluție culturală nu cunoaște o dezvoltare diacronică stabilă și coerentă. Invențiile noastre se pot impune prin valoarea lor intrinsecă, o valoare indenegabilă, dar România nu se poate impune prin ele. Era o vreme când destui oameni din afara țării noastre, nici nu știau că marele sculptor Constantin Brâncuși este român, iar asta spune multe.

Românii sunt prea îndrăgostiți de titulaturi și etichete, de funcții și premii, ceea ce vădește o fățărnicie dezarmantă, constituită cu totul în dauna a însăși ideii de cultură.
Patima de a fi membru în n “comitete și comiții” este mai puternică decât dragostea pentru studiu. Și în acele “comitete și comiții” nu ajung niciodată oamenii care trebuie.
O ciudată stare s-a așternut peste noi, și persistă de destul de mult timp: România nu creează cultură, dar nici nu asimilează. România doar consumă. Și consumă fără discernământ, în virtutea unei selecții, nu valorice, ci pur instinctuale.

De politică să nu vorbim, este inutil.