...Cred Doamne, ajută necredinței mele!

Institutul Național de Afecțiuni Neurologice din SUA apreciază, că în creierul uman, prin evoluția acestuia, s-a întipărit datorită programării pentru experiențe religioase, credința într-o divinitate. Credința religioasă activează regiunile creierului recent dezvoltate, care implică imaginația, memoria și recunoașterea faptului că ceilalți au propriile gânduri și intenții, în scopul sporirii șanselor de supraviețuire. Evrika! Mă întrebam întotdeauna ce i-a determinat pe unii intelectuali sau oameni de știință să devină religioși practicanți. În cazul lor nu putea fi vorba de o simplă moștenire preluată din mediul familial sau al comunității în care s-au născut, la modul ignorant, așa cum se întâmplă cu majoritatea adepților religiilor locale sau naționale. De asemenea, m-am întrebat ce a fost în capul lui Malraux, care sub nici o formă nu poate fi suspectat de obscurantism, când a afirmat că secolul XXI: va fi religios sau nu va fi de loc! Înțelesese că într-un epocă bombordată de supertehnologie și tendințe morbide de dezumanizare, salvarea individului nu putea fi decât religia, oricare ar fi fost, fiindcă aceasta impune prin supunerea față de divinitate și normele morale ce pot asigura supraviețuirea speciei umane. Un alt argument, Jurnalul fericirii al lui N. Stenhaird. Coleg de liceu cu Noica, Paleologu, frații Acterian, Dinu Pilat, doctor în drept, cu o cultură umanist-enciclopedică care umilește pur și simplu puțoimea intelectulistă de astăzi, sparge cutuma sionistă, devenind un ovreiaș atipic, cu suflet românesc, cu simpatii prolegionare, botezat ritualic în pușcărie în credința ortodoxă. Citind jurnalul, exercițiu anamnezic elocvent, am fost șocat de sinceritatea debordantă prin care dialogul său interior exprima într-un fel comportamentul evreului comun, tentat să se pună bine cu toți pentru a ieși la liman. După condamnarea de 13 ani , în procesul Noica- Pilat, devenit inculpat deoarece refuzase să fie acuzator trădător, recurge la creștinare tocmai pentru a supraviețui. În cazul de față nu este vorba de supraviețuire fizică ci de una spirituală. Imaginea despre sine, anterioară creștinării și a creștinismului ca esență a mântuirii o redă sugestiv în juranal autorul: ,,Răsfățătură bucureșteană ce ești, fecior de bani gata, becher tomnatic, ovreiaș franțuzit, creștin nu cumva proaspăt cocoloșit în credință de frică și din nevoia de cuib, de bârlog, de adăpost, deșteaptă-te și privește unde te-ai băgat, la umbra crucii, a unei unelte de tortură pe care șuroiește sângele,…,,. Jurnalul fericirii este copleșitor prin sinceritate, sarcasm rafinat, intelectualism specific școlii interbelice și trăire creștină, pe care am reușit prin N. Stenhaird să mi-o explic. Poate subiectiv creionată, atitudinea morală exemplară, refuzul de a deveni turnător acuzator, rezistența psihică superioară în comparație cu a lui Noica este un model admirabil de umanism. Comportamentul său ca deținut, degradat fizic, sublim spiritual a avut ca suport mediul intelectul al celulei 34, (,,E o hrubă, e un canal, e un maț subpământean, rece și profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad colorat.În locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosvc cele mai fericite zile din viața mea.,,) din Reduitul Jilavei și salvarea în ortodoxism, fericire unică consemnată ca jurnal. Citindu-l pe Steinhard nu pot decât să rostesc umil: Cred, Doamne, ajută necredinței mele. Cu toții suntem neajutorați în trăirile noastre spiritualate și în căutarea bezmetică a bunăstării morganatice, de aceea crezul individual este subminat de necredințe instinctuale de care doar Divinitatea ne poate mântui. Mai găsești oare astăzi, în libertate, atmosfera aceea intelectuală, tolerantă, dezinteresată din celula 34 a Reduitului Jilavei?