...printre molii!

25 august Barack Obama le cere americanilor să fie mai inventivi pentru a depăși criza. Un titlu de presă pe această temă mă binedispune: Americanii au inventat viitorul! Inventivi băieții nu glumă, mai nou s-a aflat pe la colțuri că CIA își amenința deținuții acuzați de terorism cu moartea și agresarea sexuală a rudelor, în timpul administrației Busch; rușii chicotesc. Mă repet, fiecare cu libertatea și democrația lui! Nu îmi dau seama dacă americanii au născocit inventivitatea cu adevărat, dar în afaceri sunt jupâni: un loc de veci în cimitirul WestwoodVillage Park, din Los Angeles, lângă mormântul lui Marliyn Monroe costă 5 milioane de dolari. Ha, ha, ha măi snobilor, din blonda planturoasă și seducătoare nu a mai rămas decât o hârcă descărnată, v-ați trezit cam târziu, Preșul Kennedy a luat caimacul la timpul potrivit. Aaaa, era să uit, ultimul Kenedy notabil, senatorul democrat Edy a dat colțul, cancer la creier. Amin, un neam ghinionist. Oare ce păcate au plătit? Exemplu de ecologism indubitabil: Partidul Verde din Amsterdam susține legalizarea cultivării canabisului numai dacă se va face în condiții ecologice. Ptiiii, dar constat că le fată și olandezilor mintea aberații, la greu! Japonezii nu se lasă mai prejos, au inventat berea albastră, poate îi scapă de depresia genetică care le chinuie sufletelele. Deunăzi un pui de samurai și-a făcut harakiri în fața Parlamentului. Evul mediu târziu… titlul unei cărți cu substrat real se pare. C. are o perioadă de bosumflare. Mă acuză că nu comunic cu ea și o consider doar un instrument sexual. După 25 de ani de căsătorie constat că nu a înțeles mare lucru din relația noastră sau poate e taman invers. Iubirea constă în puterea de a-l accepta pe cel de lângă tine așa cum este el, cu bune și cu rele! Personal, mă străduiesc. Astăzi la Brașov am răsfoit o carte care mi-a stârnit curiozitatea. Cealaltă față a sexului a Valeriei Tasso. Se vorbea undeva despre Tigroaicele albe, un fel de sectă feminină chineză care acordă o atenție primordială felației, în ideea menținerii tinereții biologice prin transferul energiei masculine pe principiul filozofiei Yin-Yang. Bine că am aflat, nu am avut șansa asta până acum, însă mă voi strădui să nu cedez doamnelor nici un strop de energie, mai am nevoie. 26 august Am împlinit 51 de ani. O vârstă care mă indispune. Starea fizică deplorabilă din ultima vreme, confirmă începutul degradării biologice. Puțin câte puțin, ne boșorogim. Nu am timp să inventariez vremea pierdută, existența anostă de până acum, ratarea. O zi plicticoasă: corectură la Bac sesiunea de toamnă, rate la bănci, facturi de achitat, lipsă de chef de viață. Respir în virtutea inerției, trăiesc mecanic, mă lupt să rămân în picioare încă. Urcam anevoie spre Poarta Șchei ca și cum aș fi fost un animal tihobit, forțat să muncească până la ultima suflare. Felicitări puține. Seara acasă, o mică surpriză, șampanie rose, lumânări, pupici de la Miru, care nu se mai deslipește de mașină și de la Camelia. Emoții moderate. Constat că simplitatea stilului de viață cotidiană reprezintă adevărata virtute a ființei umane. Nu mi-am dorit niciodată lux, putere politică sau socială, adulatori. Într-un fel, poate părea o lipsă condamnabilă de ambiție, personal simt că această logică de viață determină o stare sufletească echilibrată, chiar benefică, pentru existența unei ființe obișnuite. Și totuși, adevărata luptă existențială, constă în necesitatea dorinței de depășire într-un mod etic a condiției prezente sub toate aspectele: material, spiritual, ca relație umană. În acest sens am reușit destul de puțin. 27 august Concertul Madonnei de aseară este știrea comună tuturor canalelor de televiziune. Peste 60 de mii de fani, restricții de circulație, polițiști în exces, praf, risipă de decibeli haotici, păreri pro și contra, show la greu - rețetă americană pur sânge, pentru îngherarea succesului, unii chiar sunt supărați - prea mult show, aplauze, huiduieli în momentul îndemnului la toleranță interrasială, câștiguri exorbitante pentru divă, aproape 5 milioane de euro și o părere unanimă: pentru cei 51 de ani pe care îi numără este o revelație. Succesul se datorează seriozității manifestat în pregătire: fitness, antrenamente vocale, dans, vivacitate, sex dezinhibat, toate concentrate într-un singur cuvânt, caliatate. Cârcotașii nu lipsesc: s-a sărutat provocator cu o danasatoare, s-a delectat cu o partidă de sex înainte de concert, detestă căsătoria pe care o consideră o instituție perimată. Oricum o lecție de profesionalism pentru dizeuzele băștinașe specializate în arta play backului. Joseph Stiglitz laureat al Premiului Nobel pentru economie conchide: revenirea economică nu este decât o iluzie. Luminița de la capătul tunelului se pare că o vom zări abia peste 4 ani. Până atunci consumăm cu noduri previziuni sumbre și fanteziste ale unor guvernanți lunateci: peste 300 000 de bugetari disponibilizați în următorii ani, salarii înghețate în 2010, rectificări bugetare negative, asumarea nedemocratică răspunderii pentru legi de interes major și alte gogorițe. O ministresă planturoasă , călătoare vivace din născare se pare, consumatoare insațioasă a banului public, a făcut ieri o glumă de prost gust pentru o Doamnă adevărată. S-a adresat unui parlamentar, șef peste o comiție ignorată și ignorantă, printr-un joc de cuvinte, o omonimie ridicolă și ferentaristă a onomasticului Orban, transformat vulgar în organ. Ipoteze multiple referitoare la exprimarea voită sau negândită a Evei: funcția respectivului care creează automat un organ, ceea ce ar trebui să îl bucure pe masculul în cauză, fiindcă i se recunoaște oarecum virilitatea politică, mentalitatea comunistă, încă viabilă în sensul că toți suntem asimilați unor simple organe mai mari sau mai mici sau pur și simplu impulsul inconștientului, care a vorbit când nu trebuia, decospirând faptul, că respectivei funcționare de rang înalt îi stă gândul doar la organ. Mizerabil. Întotdeauna am stimat și apreciat la sexul slab delicatețea și bunele maniere, care mă excitau oarecum dar în același timp mă și inhibau sexual, ceea ce pentru un bărbat este de neiertat, determinându-mi un respect binemeritat pentru o adevărată Doamnă. Dar un comportament de o asemenea vulgaritate ieftină, când deții o funcție publică vizibilă, duce în derizoriu deontologia funcționarului public și îmi creează mie ,ca mascul, o scârbă cronică, o repulsie biologică contondentă față de persoana respectivă, care fizic ți se pare inițial atractivă sau ca să fim în ton cu mesajul respectivei, orgasmică. O lecție binevenită. Voi fi foarte atent de acum în acolo, când voi cataloga o cetățeană ca fiind o Doamnă. Aici am fost de acord cu Revoluția franceză de la 1789. Cu toții suntem egali ca indivizi sociali, suntem cetățeni și cetățene însă cu funcții diferite, care ne ierarhizează, dar în același timp ne și responsabilizează față de cei care ne susțin calitatea de bugetar. Prea am dus în derizoriu acest cuvânt, prea le facem Doamne pe toate Evele: neisprăvite, curve, tupeiste, mahalagioaice, guriste, cartieriste, nimfomane, lesbiene, parlamentariste, ministerese și alte categorii. Nu sună ciudat să spui: - Ce mai faceți doamna curvă sau doamna lesbiană? Nu sună bine, nu ? trebuie să stabilim niște reguli. O doamnă e o Doamnă : ce p…a mea ! Cam așa începea Băgăul Ioanei Bradea : Sunt o doamnă, ce p…a mea! Am realizat când am decodat substratul afirmației respective că literatura română, la începutul mileniului III, este pe mâini fine, mâini de doamnă heterosexuală. Carte de carte , dacă nu mă înșel a primit și un premiu pentru debut, ceea ce de fapt poate contează mai puțin. Importanța lecturii respective pentru mine, a constat însă, în iluminarea personală cu privire la sexul on line: a face sex la telefon înseamnă a geme și a vorbi eu și a-ți freca pula tu sau celălalt tip de la capătul firului ! ce măsa-n cur e așa greu de priceput !?- explicația aparține Andreei, personajul principal al Băgăului, model intelectual contemporan, get beget mioritic, marcă balcanică omologată. Pornografia, ucide România! Alții sau altele din contră, cred cu infatuare că mesaje de acest gen o salvează.Geme țara de așazise doamne… Doamne Sfinte! Halal doamne! Terfelită literatură, halal o parte de Þară! Mă trezesc uneori sărutând mecanic mâna unor Doamne. Obișnuință depășită, neigenică și umilitoare, desprinsă din vechile practici creștine. Mă irită însă la culme când respectivele beneficiare, unele țoape veritabile de altfel, în loc să te trateze cu finețuri adaptate situației, îți împing ofensator lăbuța sub botic arborând o superioritoate de prost gust. Luați aminte bărbați, nu se mai poartă, nu mai este la modă așa ceva, ba mai mult, semnificația gestului este pentru moment intraductibilă. Când am pus pentru prima dată în aplicare metoda pupat- lăbuță, cu doamne din spațiul extramioritic, am creat un adevărat sturm und drang în sufletelul respectivelor, mă priveau ca pe un marțian. Apropo, ieri am cumpărat de la anticariat Goethe- Reineke vulpoiul și Hermann și Dorothea, Iorga - Istoria românilor pentru poporul românesc, o scriere lejeră, ceva de genul Istoriei scrisă pentru tineri de Neagu Djuvara. Din Tabelul cronologic al cărții lui Goethe am aflat că în 1776, Fr. M. Klinger publică piesa Furtună și avânt( Sturm und drang), care va da numele mișcarii literare romantice specifică spațiului german în perioada următoare. Tinerii emancipați nu mai ling mânuța, comunică mult mai simplu, a la mess, scurt, eficent, sărăcăcios și neafectiv oarecum: ce faci… tot cu labagiul ăla…nașpa…nu mai ești pe felie cu ciumpalacu…k…ne-o tragem …bip…ce faci pițipoanco…te spargi în figuri…ce muie beton ai… du-te-n p..a mea…mă leși, măăăi…ce puii mei vrei?... hai să mirosim puțină iarbă! Am evoluat și procesul continuă. Forumismul și blogosfera își trăiesc perioada de glorie. Am cumpărat de la anticariat Casa blestemată a lui Blasco Ibanez , o secvență de viață câinească din huerta( Câmpia Andaluziei), Povestiri ale sfătosului Anatole France care în ciuda microbului comunist care l-a chinuit spre bătrânețe, deh ce să-i faci , la bătrânețe devii copil, începi să nu mai ai discernământ,m-a reconfortat în urmă cu ceva ani cu Thais, Jurnalul lui Adam și al Evei de Mark Twain și Din vremea lui Caragea de Ion Ghica. Jurnalul lui Adam și al Evei, dacă nu mă înșel o carte interzisă inițial ,a lui Twain se finalizează printr-o concluzie penetrantă a lui Adam: Unde era Ea, acolo era Raiul! Oricât de misogini am fi, noi bărbații, va trebui să recunoaștem întotdeauna, că Raiul adevărat nu îl poți cunoaște decât în compania unei Eve! Un titlu comun la prima vedere în librării, profund însă și profilactic, soluție pentru un excurs pământean oarecum împlinit: Mănâncă, roagă-te, iubește, un bestseller al americancei Elisabeth Gilbert, care a fost vândut în 5 milioane de exemplare, o carte de memorii repovestite de o femeie ambițioasă, la modul șarmant și convingător. 28 August O intervenție minoră la ochiul drept. De câteva zile vedeam tot mai greu și nu știam că un șpan mi se odihnea ingenuu pe retină. Infirmitatea trecătoare îmi amplifică starea de nervozitate. Sunt un resort hipertensionat, un arici constipat care nu își găsește locul; mușchii coapselor îmi tremură involuntar, firișoare nevrotice hipersenibilie mă furnică în tot corpul, degetele de la picioare se mișcă de capul lor, citesc cu dificultate și mă adaptez anevoie noii situații. O stare inflamabilă, anapoda, oarecum inexplicabilă întrutotul. Poate că și lipsa sexului din ultima vreme este o cauză și nu dintre cele minore. Michel Tournier a scris un Jurnal extim, adică opusul unui jurnal intim considerând că realitatea și mediul extern îți oferă suficiente informații fără a mai fi nevoie să recurgi la spovedanii personale, narcisiste, egoiste sau balivernoase. Nu mă atrage un asemenea jurnal, sunt mult mai atras de Jurnalul unui om dezamăgit al lui W. N. P.Barbillion. Omul este viață, jurnalul său trebuie să pulseze viață! Ideea contrabandistului în ale filozofiei, Tournier, îmi dă senzația de autoînstrăinare, de sărăcire prin ignorare voită a unui Eu înnecat de evenimente și impresii exclusiv exterioare.Demersul său mă înnfricoșează, dar îmi anihilează egocentrismul, îmi dă senzația că mașinismul, hipertehnologia , vulgarul, întâmplătorul ne vor domina existența. Frumusețea unui jurnal, din punctul meu de vedere, constă în modul în care autorul filtrează, reflectă, compatibilizează în funcție de capacitățile sale de explicare și înțelegere intelectuală stări emoționale complexe, personale sau externe, a modului în care reușește să imortalizeze în cuvinte densitatea unei clipe sau a unor evenimente ce odată inscripționate vor deveni istorie. Scanez viitorul, realizez că oportunitățile au devenit o fata morgana.Sunt un ratat consacrat, în afară de Jurnal nu am în lucru nimic interesant. Omule! (adică Eu), stai de vorbă cu tine însu-ți, fă-ți timp pentru asta, alungă îndoiala, ucide neputința, inventează ceva, muncește ordonat , nu mai freca menta, altfel ești pierdut pentru posteritate! De ce oare mă chinuie asemenea gânduri, de ce nu îmi pot găsi liniștea, de ce nu mă pot debarasa de vechi dorințe maladive? Blestemată fie ziua în care am gustat prima bucățică de glorie, când am crezut că voi putea reinventa sisteme, mântui semeni, descoperi panaceul fericirii veșnice, când mi-a încolțit trufașa idee că voi putea fii un nou Messia sau măcar un Papini vâlcean în miniatură. Oooo neisprăvitule, Messia este unic, precum unic este și omul de geniu! Blestemată fie ziua! Este deprimant să pricepi toate astea și mai ales la o vârstă la care ai început să aluneci pe tobogan. Fii un om de bun simț și vei înțelege că nu ai trăit degeaba! Virtutea este esența vieții, clama Seneca, da filozofia lui a eșuat lamentabil, Nero discipolul său a consfițit pentru eternitate că teoria nu bate întotdeauna cu practica. Corect, dar oare este suficient? Ființe umane cotate ca genii, au demonstrat că nu prea au fost duse la biserică. Dacă mă gândesc la cum a siluit-o Napoleon pe contesa Walewska, sau la ce apucături de curvar au avut olimpianul Hugo sau omul culoare Picasso, la înflăcăratul d’Annunzio sau neconformistul Dali, parcă mi-aș retrage afirmația. Capodopera literară nu este întotdeauna produsul unui mare caracter, iar imperfecțiunile sunt ingrediente indispensabile perfecțiunii de orice natură! …Escu îi consolează pe dascăli: nu mai visați la măriri salariale! S-a ramolit sărmanul, în urmă cu aproape un an ne spunea altceva. Domnu’ Preș, nu banii ne lipsesc, respectul este buba, un Bună ziua Domnule profesor, rostit de un fost discipol cu deferență, valorează mult mai mult decât orice creștere salarială. Respect dorim și de la pulifricii ăștia de politicieni! Colac peste pupză afirmă sec: directorii de școală nu trebuie să mai fie membrii niciunui partid. Aștept să o văd și p-asta. De 10 ani de zile mă încăpățânez să nu fac politică, de 10 ani de când fac pe directorașul am fost amenințat direct sau voalat că dacă nu mă colorez voi fi spulberat. N-am vrut și simt în jur din partea celor normali ceva respect pentru treaba asta. Pentru mine funcția nu a fost o afacere, deoarece nu am căutat să devin un mic satrap local, un ciot de care să se împiedice cu traista unii și alții.Am căutat să fiu un om normal și moral ceea ce nu a fost pe placul multora. Nici chiar al celor nevoiași care tânjind după eterna pilă, nu înțeleg de ce ar fi un om corect, respectând litera legii, nici al celor suspuși care te vor doar un simplu executant , o slugă și nicidecum un partener. Se poate Domnu’ Preș… cam târziu, însă se poate!… dar o să fie pe bune? Am astăzi un sictir în mine, care efectiv mă deprimă. Sunt surprins , nu mi se întâmplă des. N-am stare, vreau altceva… mama ei de viață, te joacă uneori pe degete ca un prestidigitator versat ! Viața asta-i o bișnițăreală ordinară ! dacă nu o pricepi la timp, dai în bâlbâială. 29 august Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Cruce cu roșu. O zi tristă ca semnificație pantru creștini. Sfântul Ioan, Înaintemergătorul, cel care a vestit venirea lui Iisus, pe care l-a și botezat de altfel în apele Iordanului, a sfârșit decapitat din ordinul depravatului Irod, tetrarh al Galileei. Se căsătorise cu Irodiada, soția fratelui său . Tradiția ne îndeamnă să nu mâncăm în această zi pepeni. Povestea Sfântului Ioan curge și astăzi, doar personajele au altă identitate. Încă mai cad capete la cererea unor Salomei desfrânate! moralitatea este pentru dictatori un os de pește în gât, un inamic incomod . Huiduielile adresate Madonnei, care a plecat astăzi la Sofia pentru încă un show de câteva milioane de euro, fac valuri în presa internațională. Suntem arătați cu degetul fiindcă nu ne iubim țiganii. Oare de ce nu și-a donat Madonna o parte din câștiguri pentru A doua șansă? Sfaturile sunt de prisos și de regulă irită. Fapte păpușico, de vorbe suntem sătui, ba mai mult, suntem meșteri la vorbe. Percepție greșită. Românii sunt toleranți de vreme ce în România numărul țiganilor este foarte ridicat în comparație cu alte țări europene. Avem ce avem, cu modul lor parazitar de viață, cu apucăturile lor necivilizate și neigenice, cu clanurile care terorizează brutal comunități nevinovate, cu cerșitul lor agresiv și violurile animalice care ne fac de minune în lumea civilizată. De fapt termenul de țigan este utilizat cu sens jignitor doar atunci când ne referim la comportament și atitudine și prea puțin direcționat spre originea lor rasială. Mă simt ceva mai bine. O zi plină în familie: tort aniversar tardiv, urări, cadouri, musafiri, rude mari și mici , emoții subiective trăite de fiecare în felul său. Doi ani de la dispariția Elodiei, o avocată din Brașov cu preocupări controversate, eveniment ce a generat la nivel național o adevărată isterie mediatică. Cazul încă nu a fost rezolvat.Telenovela continuuă, episodul 733. Dragoste în timpul holerei … cam așa aș traduce gestul primului ministru care a propus membrilor guvernului donații de 20% din bugetul personal pentru cârpirea bugetului național. Hilar gestul, copie litvană rizibilă, tardivă lectura romanului lui Gabriel Garcia Marquez. Popor român, aștepți de cinzeci de ani o iubire adevărată și acum ți se aruncă umilitor un pumn de monedă calpă, devalorizată. Loviți-ne dar nu ne umiliți, furați bunăstarea dar nu ucideți speranța care oxigenează flacara iubirii. Iubirea este pasărea Phoenix, dacă suprviețuiește în timpul holerei de ce nu ar renaște și în timpul crizei și al incompetenței ? O clipă de iubire adevărată nu poate fi cumpărată cu 20 % dintr-o dragoste politicianistă mincinoasă, de fațadă,. Departe de lumea civilizată… un cioban din zona Harghita a fost mușcat de o ursoaică ce își apăra doi pui. Inedit pentru Europa civilizată, posibil în România. Magiunul de Topoloveni, produs după o rețetă din 1902, defilează voinicește prin U.E, a fost înregistrat ca marcă protejată la Bruxelles. Cârnații de Pleșcoi au tovarăș. În Marea Britanie natalitatea a crescut simțitor, până în 2035 populația Regatului ar putea crește la 70 de milioane de locuitori. Curios, englezii sunt percepuți de regulă ca niște zgârciți fără pereche. Englezoaicele au descoperit însă soluția cuceririi viitorilor soți: le oferă calendare în care viitoarele mirese sunt imortalizate în poziții sexy apetisante. Mda… le-a dus mintea, când se satură soțul de exemplarul real, se poate consola cu sex-apellul calendarului. Măi băieți, cu toții suntem trecători… adică suntem sortiți urâțirii, ambiția că a mea este mai frumosă, ne dă bătăi de cap întotdeauna.Au românii o vorbă-vorbă: grasă și frumoasă, dar devreme acasă! Și tare mă mir cum de neglijăm noi cei de azi, aceste proverbe cu tâlc care sunt un izvor al minunilor în materie de înțelepciune. 30 august lumea discută pe forumuri și bune și rele. O constatare care îmi crește cât de cât nivelul adrenalinei… astăzi nu am chef de conformism scriu halandala fără norme de punctuație … și e extraordinar să simți o libertate care demolează câteodată canoanele… te incită te ține în alertă te binedispune …adică mă bucură că nu suntem chir o mulțime vidă mai sunt români cu ceva preocupări intelectuale normal nu putem fi trași toți la indigo am fi ori numai buni ori numai răi imposibil suntem o diversitate și în lumea materială se întâmplă la fel leucocite globule roșii enzime acizi paraziți celule canceroase etc. da eu am deschis calcul… nu nu erau frumoase merele în piață… trebuia să iei ieri mă apostrofează consoarta… așa… mi-am primit și astăzi porția …..este k… Gata, o dăm pe normal. Teamă de libertate în exces, pericol de intoxicare. Primesc pe net un articol al lui Andrei Pleșu, din 20 mai 2009, Paradoxuri românești. Le zice bine și are stil. Dintre discipolii lui Noica îl percep ca fiind cel mai accesibil publicului. Stil de filozof autentic, în ciuda faptului că este absolventul institutului de arte. Calm, persuasiv, cult la limita normalului, fără să sfideze, modest, bonom, caustic atât cât trebuie, enumeră fel de fel de paradoxuri care sunt caracteristice societății românești contemporane: nu mai avem industrie dar avem poluare, avem medici deosebiți dar sistemul sanitar are metastază, avem pământ fertil și tradiții de țăran născut, nu făcut dar consumăm la greu produse agricole de aiurea, avem potențial turistic dar nu avem turism, avem elevi olimpici dar învățământul este abramburit. Citez, merită: ne lăudăm cu elevi eminenți, foarte bine calificați la felurite olimpiade internaționale, dar știm cu toții că învățământul autohton e în criză că profesorii s-au descalificat, că școlile sunt delabrate și salariile sunt mici. Subscriu și apreciez că în comparație cu alți critici vânjoși ai sistemului, Pleșu vine și cu soluții: Creșterea organică, cu rezultat conștient și previzibil, continuitatea, consecvența, organizarea, tenacitate- iată virtuțile care ne lipsesc. Finalul articolului este superb, ochiul său de Socrate modern a surprins sec gândirea românului ce ni s-a lipit de cortex de când ne știm: dar ne descurcăm noi și așa! Cu alte cuvinte nu vă dau tratament fiindcă îl prescriu degeaba. Superb, suntem neamul lui las-o mă că merge-așa sau fie ce-o fi ne decurcăm noi și fără . Europa, încearcă să înțelegi! aici este cheia decodării societății românești. Vă rugăm să ne dați, nu ne luați și dacă se poate să ne lăsați să ne facem mendrele cum ne taie capul. Înainte…era mai bine! suspină nostalgicii, înainte (cu sensul de viitor…mai apropiat sau mai depărtat) vom ajunge oricum, îngână cinicii, înainte … doar cu noi, acesta-i drumul, altfel nu se poate surâd politicienii! Pe noi, oamenii obișnuiți, ne întreabă cineva ? 31 august Deplasare fulger la Brezoi. Miru a condus și la dus și la întoarcere.Mi-a câștigat încrederea, este deja șofer. Am finalizat tencuiala și gletul. Frunzărit jurnalul lui Green. Evenimentele din 68 de la Paris nu i-au fost pe plac, iar aselenizării nu i-a priceput rostul. De la o anumită vârstă devii un conservator incurabil, lovit cât de cât și de boala comodității. De ce s-a chinuit omul să pășească pe Lună? ca să-și demonstreze că poate mai mult. A cucerit Polii, Chomolungma, Luna, urmează Marte, iar lupta pentru deconspirarea cifrului metagalaxiei este abia la început. Când omul nu va mai dori cucerirea imposibilului, evoluția sa va fi în pericol. Clipa este urmată de o altă clipă, muribundul este înlocuit de prunc, descoperirea este umilită de o nouă dorință. Egoismul deformează obiectivitatea actului existențial colectiv. Ideea individuală este subiectivă. Cine este atunci adevăratul arbitru? Cine este destinat să spună : Da, acesta este drumul! Nu știm, nu este bine să înțelegem și nici un pământean nu va putea fi arbitrul echidistant al luptei umanului cu infinitul. Aici este drama. Cugetăm, pipăim, experimentăm, ne rugăm dar nu reușim să rezolvăm ecuațiile: material- imaterial, viață- moarte, materie-spirit, trup-suflet, Dumne(Zeu)- ateu. Rostul nostru este lupta prometeică cu limita, cu neputința din noi înșine și atât. De restul se ocupă altcineva. Nihil sine Deo! Au fost zilele Brezoiului. Primăria prin câțiva consilieri a împărțit cetățenilor bilete pomană, pentru mici și bere. În ciuda faptului că sunt contribuabil local nu sunt luat în calcul. Oricum nu aș accepta trocul dar mă irită că nu sunt tratat ca având drepturi egale cu ceilalți brezoieni. 2 septembrie Interviu la București, pentru un curs de formatori în domeniul managementului calității în educație. A trecut ceva vreme de când nu am mai dat nas în nas cu marele oraș. Praf, stații de metrou învechite, soioase, cu miros de urină și de locomotivă încinsă în care sentimentul de claustrofobie te domină, aglomerație stresantă cu miros înțepător de transpirație, oameni cu priviri pierdute sau agățate de un jurnal însușit gratis din cutiile dosite lângă coloanele cenușii, spații comerciale de închiriat care te privesc dezolant, ca niște orbite ale unui craniu descărnat, reclame peticite, tineri și tinere în bermude, încălțați cu papuci de plastic, nu toți desigur, mașini opulente conduse de chelioși cu cefe porcine și ochelari negri impenetrabili, trafic iresponsabil, fecale canine la tot pasul ce ți se lipesc plastelină de tălpi, peturi de plastic aruncate dezinvolt și dezolant peste tot sau umplute cu apă potabilă la un izvor din Cișmigiu, prețuri obrăznicite la buchiniști, nimic atractiv. Am impresia că sunt o vietate insignifiantă , victimă pierdută în trupul unei reptile bolnave de lingoare. Același București din timpul studenției, mai îmbătrânit și mai soios în centru, ceva mai nou, tentacular spre Băneasa și Pipera. Dialog creativ și amical cu cei din comisie, la Centrul Educația 2000 +. O clipă de satisfacție, după interviu mi se spune că am dat o mică lecție de profesionalism prin modul de abordare al subiectului. După depresia din ultima vreme, aprecierea vine ca un fortifiant necesar, dar efectul este de scurtă durată. Frunzăresc rafturile librăriilor Crețulescu, Universității, a anticariatelor stradale și poposesc la o terasă în Gara de Nord. Beau o bere, ceea ce îmi dă un sentiment acut de vinovăție inexplicabilă, nu m-am mai delectat în acest mod de ceva ani și citesc din Convorbirile lui Octavian Paler cu Daniel Cristea Enache. Nici o noutate: regăsesc remușcările omului simplu, plecat de la țară pentru a se urbaniza și a se domni împotriva firii sale, dragostea morbidă pentru părinți a ficiorului dintr-o Lisă făgărășană hiperbolizată, idei contorsionate despre progres, tehnologii , religie, asortate cu citate și digresiuni umaniste care îi vin mănușă, risipă de cultură care pulsează vital, singurătatea unui vârstnic rătăcit printre molii, călător prăfuit pe drumurile memoriei, hiperlucid, obsedat de eșecul vieții , fără prieteni numeroși, fără un cămin pe deplin împlinit. Mai exact, regăsesc un om obișnuit, dominat de o operă de succes, un om devenit reper moral în pragul senectuții, ce își recunoaște însă frust slăbiciunile. Care? Multiple . Am fost , prin urmare, un tată la fel de ratat, cum am fost în calitate de fiu. Nici soț bun n-am fost. Dimpotrivă. Rezultatul, singurătatea mea de azi, ciuruită de regrete, ca o haină mâncată de molii. Într-un fel sau altul toți cei care sfidează biologic vârsta medie de viață, exersează singurătatea și învață dansul moliilor. Descoper de altfel spovedania unui om angoasat de ideea morții, apreciat în mod surprinzător de generațiile tinere, dar terorizat de pesimism și de neîmpliniri imaginare, de lașitate, de eșecurile societății posdecembriste. Lașitatea l-a caracterizat, nu o spun ca o imputare ci pentru a-l umaniza. Paler chiar o recunoaște (Nu dădeam importanță faptului că totuși, conduceam un ziar aservit regimului, care expunea pe prima pagină vitrina oficială.) iar eu i-am intuit-o. După ’90 s-a întâlnit cu publicul făgărășan la Casa de cultură, la o lansare de carte. Îl simțeam prin discurs și atitudine străin de auditoriul numeros care îl așteptase cu sufletul la gură, ceea ce m-a afectat. Totul a culminat însă cu o muțenie indolentă, egoistă, sfidătoare în momentul când i s-au oferit de către un fost deținut politic volumele lui Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, partizanul ce coordonase lupta anticomunistă din Munții Făgărașului și scăpase nevătămat din înfruntarea cu securitatea. Nici un cuvânt, nici un gest de solidaritate cu cei ce îndrăzniseră să înfrunte bărbătește comunismul și muriseră pentru ideea de libertate: frații Hașu, Porâmbu, Fileru, Șuvăială, Socol, Metea, Brâncoveanu, Ilioiu, Radeș, Gelu Novac, Mazilu și atâția alții. Egoism, dispreț, invidie? Nu, lașitate pur și simplu. N-am avut curajul celor care au trecut Rubiconul. Așa că nu sunt străin de compromisuri; se autoacuză fostul director al TVR comunizate, membru supleant al C. C al P.C.R, membru al Marii Adunări Naționale, un fel de parlament comunist. Am plecat demoralizat de la întâlniea cu pricina și în ciuda faptului că îl idolatrizasem în studenție, după ce mă delectasem cu Viața pe un peron, am început să îl suspectez de o formă ciudată de lașitate și invidie copilărească. Suspiciunile mi s-au confirmat ulterior prin cărțile sale. Nimic însă imatur în acest comportament. Suntem oameni, avem slăbiciuni , suntem imperfecți, nu toți avem stofă de martiri sau eroi.Dar în aceeași măsură putem fi geniali, umani, virtuoși. Cei mai mulți ratează șansa, se complac să colcăie în apele obișnuinței și neputinței. Octavian Paler nu a fost de acord, a încercat să depășească limita, ulița Depelături, s-a hrănit cu jăratecul incandescent al unor lumi imaginare și a devenit nemuritor . Modul sincer, curajos în care își analizează propria persoană este salutar și în același timp îmi impune un respect nedisimulat pentru ființa care nu se cosmetizează datorită succesului literar, ființă frustă ce a avut curajul să-și privească chipul și sufletul într-o oglindă spartă. Oare de ce nu și-a dorit să fie asistentul lui Tudor Vianu, la catedra de estetică a Universității bucureștene, autorul unor Calomnii mitologice admirabile ca exercițiu de despicare a firului în patru ? Incredibil, cum a putut rata șansa? Nu am reușit să performez în mediul universitar, mare neralizare profesională pentru mine. Nu a fost să fie, dar mi-ar fi plăcut enorm . Un citat din Beaudelaire îmi oferă încă un argument pentru atitudinea mea neconciliantă față de tendința pornografică a literaturii contemporane: nu mașina cu aburi înseamnă civilizație, ci diminuarea păcatului originar. Noi suntem abia în prima fază, exersăm păcatul pentru a-l înțelege pe cel originar. Heeeei,…… ajunge ! urmează etapa următoare… diminuarea .