Morală sau artă?

Anumiți cercetători – critici literari, esteticieni – ar putea considera oarecum inadecvată întrebarea: „Morală sau artă?”, deoarece aceasta include o semnificație subiacentă a cărei valabilitate foarte puțini sunt dispuși să o accepte: arta nu are o condiție morală intrinsecă; altfel spus, aceste domenii sunt cu desăvârșire autonome, distincte, rezultând, așadar, necesitatea ca unul dintre cele două să prevaleze. De multe ori, datorită fascinației irepresibile pe care o exercită, artei i se îngăduie să încalce cutumele vremii pentru a-și realiza principalul său deziderat: frumosul – el însuși un termen la fel de problematic –, iar acesta, se spune, poate fi, uneori, și imoral. Într-adevăr, ipoteza de față este una care intrigă. Se poate dispensa adevărata artă, atât de ușor, de morală? Poate o creație artistică să fie desăvârșită, fără a îndeplini și exigențele moralei? Printre marii gânditori care au meditat asupra acestor întrebări fundamentale încercând să le găsească un răspuns se află și criticul Titu Maiorescu, care, în anul 1885, avea să publice un articol inedit – „Comediile d-lui Caragiale” –, unde putem întâlni unele dintre cele mai neobișnuite observații asupra moralității artei din câte s-au scris vreodată în paginile literaturii române; articolul însuși fiind o strălucită pledoarie prin care se încearcă justificarea creațiilor marelui dramaturg I. L. Caragiale care, la acea vreme, încă nu reușise să câștige simpatia publicului și nicidecum pe cea a intelectualilor – mult mai exigenți –, ce îl acuzau de imoralitate. În virtutea acestui scop nobil, domnul Maiorescu a structurat o teorie, în esență foarte eficientă, dar care astăzi le pare a fi deosebit de stranie cititorilor progresiști. Fără nicio îndoială, putem afirma că argumentele sale și-au pierdut eficacitatea numai datorită inactualității concepției despre artă pe care o edifică. În decursul deceniilor ce au trecut de atunci, arta avea să se abată pe un cu totul alt curs decât cel previzibil, trasat cu atâta precizie de către domnul Maiorescu spre sfârșitul veacului al nouăsprezecelea, astfel că în zilele noastre deja ne-am obișnuit să nu-i mai pretindem nicio moralitate artei; ba chiar acele produceri literare întârziate, ce mai păstrează încă, în pofida progresului evident, o atare determinare, sunt, bineînțeles, dezavuate de către public, de această dată unul cu mult mai conștient, instruit și responsabil. În secolul XXI, individul știe, cu certitudine, că arta nu trebuie, în mod necesar, să fie și morală. Dar este un adevărat mister faptul că însăși ideea de morală reușește, cumva, să persiste, dat fiind că aceasta nu își mai poate găsi acum un refugiu nici în religie – căzută în desuetudine – și nici în artă. În aceste vitrege împrejurări, comportamentul moral al indivizilor rămâne absolut inexplicabil; societatea – nu se știe cum (?!) – nu s-a prăbușit încă într-un deplin haos, ceea ce dovedește, cu siguranță, că arta poate într-adevăr să nu fie morală, religia poate chiar să nu fie deloc, și, în fine, că oamenii pot fi stăpâniți cu biciul atunci când nu sunt capabili să se stăpânească ei înșiși. Nu putem însă să nu ne întrebăm dacă morala în sine nu va deveni cândva, la rândul ei, un concept la fel de perimat, de învechit, precum acela al unei arte morale? Bunăoară, oamenii ar putea ajunge, în cele din urmă, la concluzia că morala oricum nu are niciun fundament în acest univers lipsit de sens, ea fiind doar o reminiscență a acelor epoci barbare când indivizii încă se mai străduiau să scrie lungi – foarte lungi și aride – tratate de etică, pentru a găsi apoi în acestea o rațiune suficientă care să îi împiedice a-și zdrobi reciproc capetele spre a-și însuși, pe nedrept, avutul celor mai slabi și mai puțin inteligenți. Teoria criticului T. Maiorescu este cum nu se poate mai limpede; la întrebarea fundamentală „Are arta în genere și o misiune morală?” răspunsul domniei sale este lipsit de echivoc: „(...) da, arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală, și orce [sic] adevărată operă artistică o îndeplinește.” (1) O atare soluție se afla, desigur, într-un perfect acord cu opiniile și concepțiile celorlalți cărturari asupra acestei chestiuni – în acea perioadă predomina totuși conservatorismul. Dificultatea consta însă în a demonstra că lucrările d-lui Caragiale, comediile sale, aparțineau artei adevărate, fiind, prin urmare, și morale. Sarcina d-lui Maiorescu a fost una dintre cele mai dificile, iar din acest punct, demonstrația sa devine, pentru cititorul zilelor noastre, cumva mai nebuloasă. „Rămâne – continuă domnia sa – numai să ne înțelegem în ce consistă, în ce poate consista acea influență morală a lucrărilor de artă.” (2) În acest moment, T. Maiorescu reia răspunsul întrebării anterior enunțate și îl transformă în următorul criteriu: „(...) influența morală a unei lucrări literare nu poate să fie alta decât influența morală a artei în genere.” (3) Altfel spus, moralitatea imanentă a artei o determină, o condiționează pe aceea a operei izolate – în cazul de față, comediile d-lui I. L. Caragiale. Așadar, s-ar putea deduce din aceste argumente că tot ceea ce aparține artei adevărate nu poate contrazice nicidecum principiile moralei, oricât de necorespunzătoare ar părea la o primă vedere anumite opere literare. Însă, după cum putem constata, răspunsul de față nu este tocmai suficient, motiv pentru care nici domnul Maiorescu nu s-a oprit, ci a continuat, cu rigurozitatea specifică, această demonstrație, formulând, așadar, inevitabila întrebare: „În ce constă dar moralitatea artei?” (4) Faptul că oricare operă literară trebuie numaidecât să fie și morală, deoarece arta în întregul ei nu poate fi imorală, constituie doar o treaptă, o etapă a teoriei maioresciene. Criticul ne va dezvălui acum și ultima piesă a acestui construct, anume care este acea trăsătură, acea calitate specifică adevăratei arte în genere care o situează iremediabil în limitele moralei: „Orce [sic] emoțiune estetică, fie deșteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană și să se înalțe în lumea ficțiunii ideale.” (5) Fiind pe deplin convins de justețea acestei concluzii și pentru a evita orice dubii, criticul T. Maiorescu simte nevoia să o întărească, să o sublinieze prin următoarea precizare: „Înălțarea impersonală este însă o condiție așa de absolută a oricărei impresii artistice, încât tot ceea ce o împiedică și o abate este un dușman al artei (...).” (6) Eleganta demonstrație a reputatului critic se remarcă printr-o impecabilă coerență, iar dacă timpul s-ar fi oprit, cumva, din curgerea lui neabătută, cu siguranță că ar fi fost la fel corectă și astăzi, însă, în zilele noastre, ea și-a pierdut această calitate – corectitudinea –, deoarece teoria pe care o structurează nu mai este, din nefericire, aplicabilă. Nu vom putea sesiza însă nicio eroare internă care eludând, cumva, logica sa infailibilă, să fi prejudiciat astfel întreaga construcție, ci, mai degrabă, devalorizarea teoriei maioresciene decurge din simpla inactualitate. Recitind în prezent lucrarea domniei sale, avem însă prilejul unei uimitoare constatări: descoperim pe această cale că omul veacului al XIX-lea a fost o ființă înzestrată cu o rațiune, cu un mod de a gândi radical diferit față de acela al omului contemporan. Să nu avem niciun dubiu asupra acestui fapt (!); într-atât de evident este decalajul care desparte aceste două tipuri, încât ele par să aparțină chiar unor specii diferite. Dacă numeroasele documente istorice de o autenticitate incontestabilă nu ne-ar asigura, mai presus de orice îndoială, că în urmă cu 125 de ani, la vremea când T. Maiorescu își publicase articolul, pământul era populat de aceleași ființe pe care astăzi le numim oameni, am putea crede că dl. Maiorescu nu era (!), de fapt, un reprezentant al rasei umane. Bunăoară, puteau fi, într-adevăr, oameni ca și noi indivizii din speța unui Immanuel Kant, care erau capabili să își imagineze și chiar să noteze asemenea fraze nemaiauzite? „Două lucruri umplu sufletul cu tot mai nouă și crescândă admirație și venerație, cu cât mai des și mai stăruitor se îndreaptă gândul către ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine.” (7) Răspunsul, bineînțeles, nu poate fi decât unul negativ. Dintre cele două tipuri umane surprinse, cel actual – omul secolului XXI – nu se poate nicidecum alinia acelei viziuni asupra omenirii pe care au avut-o odinioară gânditori precum Immanuel Kant ori criticul T. Maiorescu, care nu și-ar fi putut închipui vreodată că adevărata artă se va separa, cândva, cu totul de morală. Însă, pentru a ne convinge că în prezent există într-adevăr o asemenea distanță, ba chiar o limită sesizabilă, un prag de netrecut, am putea spune, care desparte, într-un mod irevocabil, morala de artă, este absolut necesar să cercetăm o operă literară de valoare, o lucrare semnificativă, scrisă în spiritul vremurilor pe care le trăim. Scriitorul asupra căruia ne vom opri este binecunoscutul prozator rus, Vladimir Sorokin, un autor ale cărui lucrări le vom regăsi negreșit, peste câteva decenii, în paginile manualelor de literatură. Din ineditul volum „Dimineața lunetistului”, reprezentativ pentru maniera acestui prozator, vom cita un fragment din povestirea intitulată „Dragostea lui Sanka”. „[...] Fruntea mare și proeminentă, pomeții largi și nasul ascuțit și ieșit mult înainte erau strânse de pielea gălbui-cafenie. Buzele înnegrite împietriseră într-un semizâmbet. În ochii de un albastru-închis se mișcau leneș viermii. – Natașa... Natașenka... doamne [sic]... putrezești... ce mai putrezești...” (8) (op. cit., pag. 65) „[...] El s-a lăsat în genunchi să-i pipăie vaginul. – Așa... dragostea mea... așa... Vaginul era tare și rece. Sanka a început să-și bage în el degetul. Deodată degetul a intrat undeva în gol. Sanka l-a scos și l-a luminat. Degetul era plin de o mucozitate verzui-cafenie. Doi gândăcei minusculi se lipiseră de el și se mișcau nervoși. Sanka și-a șters degetul de pantaloni, a înșfăcat sticla și a turnat votcă în vagin: – Așa... ca să... [...] Penisul îi aluneca greu în ceva rece și lipicios.” (9) (op. cit., pag. 68) „[...] Peste câteva minute Sanka a gemut, s-a sucit și a încremenit istovit: – Vai de mine... ” (10) (op. cit., pag. 69) Și, în continuare, nu s-a întâmplat nimic imprevizibil; răzbunarea divină nu s-a abătut asupra nefericitului Sanka, ci acesta a mers liniștit acasă, unde a cinat, apoi a luat acordeonul tatălui său, a ieșit în ogradă și a mers către stupărie – așa ne descrie autorul –, iar acolo, așezându-se pe o laviță, a improvizat următorul cântecel – de fapt, o sinteză a întregii povestiri: „Pe iubita meaaa/Din mormânt oi dezgropa-ooo/Oi întinde-o, oi spăla-ooo/Oi fute-o, oi îngropa-ooo.” (11) (op. cit., pag. 71) S-ar putea spune, așadar, că lumea literară – și nu doar ea – se confruntă cu o foarte gravă problemă. Dacă, citind acest tulburător fragment, există anumiți indivizi, care, în termenii domnului Maiorescu, ar putea trăi un moment de „înălțare impersonală” în „lumea ficțiunii ideale”, împlinind astfel acea „înaltă misiune morală a artei”, atunci, cu siguranță că respectivii sunt capabili să articuleze o serie de raționamente foarte bizare, a căror desfășurare ne este dificil să ne-o imaginăm. Oare peripețiile acestui necrofil s-ar putea dovedi, cumva, edificatoare pentru cititor? Există vreo posibilitate de a demonstra că o atare literatură comportă și o profundă semnificație morală, înnobilându-i astfel pe cei care se delectează cu un asemenea fragment? Tocmai pentru că nu putem identifica în lucrarea prozatorului Vladimir Sorokin acea morală imanentă pe care T. Maiorescu, cu atâta generozitate, o atribuie oricărei adevărate opere literare, trebuie să concluzionăm că teoria sa asupra moralității artei este falsă și că, într-adevăr, arta în genere este, din păcate, amorală. Domnul Maiorescu a fost, fără nicio îndoială, un idealist care a greșit situând arta pe o treaptă atât de înaltă. Arta nu edifică, ci este doar un instrument al plăcerii, care poate genera, după voința celui ce îl stăpânește, orice formă pentru a satisface această necesitate – în cazul de față, imaginea unui necrofil, care, nu se știe de ce, pare să fi trezit interesul cititorilor și al criticilor deopotrivă. Și este întru totul surprinzător faptul că cea mai degradantă condiție a omului poate să exercite o asemenea putere de fascinație, încât chiar și necrofilia să devină un obiect al contemplației. Totuși, împrejurarea aceasta ne oferă șansa de a realiza un experiment literar fără precedent: îl vom „provoca” – de ce nu ? – pe domnul Maiorescu să își „susțină” teoria argumentând chiar în favoarea povestirilor lui Vladimir Sorokin, așa cum a făcut-o odinioară cu operele lui I. L. Caragiale, care, la vremea respectivă, a fost el însuși un autor controversat. Din teoria reputatului critic, vom utiliza următorul enunț: „Revenind acum la comediile d-lui Caragiale, vom zice: singura moralitate ce se poate cere de la ele este înfățișarea unor tipuri, simțăminte și situații în adevăr omenești, care prin expunerea lor artistică să ne poată transporta în lumea închipuită de autor și să ne facă, prin deșteptarea unor emoțiuni puternice, în cazul de față a unei veselii, să ne uităm pe noi înșine în interesele noastre personale și să ne înălțăm la o privire curat obiectivă a operei produse.” (12) Păstrând, pe cât ne stă în putință, intacte logica și forma acestui admirabil paragraf, vom extrage din el fictiva apărare a lui V. Sorokin: „Revenind acum la [proza] d-lui [Sorokin], vom zice: singura moralitate ce se poate cere de la [aceasta] este înfățișarea unor tipuri, simțăminte și situații în adevăr omenești, care prin expunerea lor artistică să ne poată transporta în lumea închipuită de autor și să ne facă, prin deșteptarea unor emoțiuni puternice, în cazul de față a unei [repulsii], să ne uităm pe noi înșine în interesele noastre personale și să ne înălțăm la o privire curat obiectivă a operei produse.” Oricât de mult ne-ar revolta, necrofilia este totuși o „situație omenească” – bietul Sanka era, desigur, un om. După cum se poate constata, modificările operate au fost minime, însă abia acum putem proba eficacitatea argumentelor domnului T. Maiorescu. Rezultatul este cât se poate de surprinzător: „înălțarea impersonală”, care constituie punctul central al teoriei maioresciene, nu are nici cea mai mică legătură cu domeniul moralei. Această „înălțare impersonală”, tocmai datorită caracterului său deosebit de abstract, este absolut incompatibilă cu orice imperativ moral. Dacă Immanuel Kant nu s-a înșelat afirmând că „etica nu se poate extinde dincolo de datoriile reciproce ale oamenilor” (13), atunci devine, bineînțeles, imposibilă orice argumentație care situează ca fiind morală tocmai o îndepărtare de aceste îndatoriri, în fapt, de acea latură concretă a existenței ce constituie singurul mediu posibil în care binele poate fi înfăptuit. Din această perspectivă, orice „înălțare impersonală” devine chiar contrară moralei însăși. „Nu există reazem mai solid pentru o viață egoistă, liniștită, decât ocupația cu arta pentru artă. Despotul, răufăcătorul va trebui neapărat să îndrăgească arta.” (14) – avea să noteze în jurnalul său scriitorul rus, Lev Nikolaievici Tolstoi, a cărui concepție asupra artei contrazice, într-un mod irevocabil, teoria maioresciană – și, gândindu-ne la pasiunea pentru pictură a unui individ precum Adolf Hitler, a cărui întunecată amintire va stărui totdeauna în conștiința omenirii, trebuie să recunoaștem că există un adevăr care nu poate fi prea lesne ignorat în cuvintele acestui mare gânditor. Opinia lui Lev Nikolaievici, spre deosebire de cea a lui T. Maiorescu, este una nonconformistă: „Desfătarea estetică – afirmă acesta – este o desfătare de ordin inferior. Și de aceea chiar cea mai elevată desfătare estetică lasă o insatisfacție. Ba chiar, cu cât este mai elevată această desfătare, cu atât e mai mare insatisfacția lăsată. Ai mai tot voi ceva, încă și încă. La nesfârșit. Deplina satisfacție ți-o dă numai binele moral. Aici satisfacția e deplină, nu mai vrei nimic în plus și nu-ți mai trebuie nimic.” (15) Și trebuie negreșit să acceptăm justețea punctului de vedere al lui Lev Nikolaievici – desfătarea estetică în sine nu poate să conțină nimic moral. Și apoi, dacă vreun cititor ar încerca o atare emoție reprezentându-și extazul necrofilului Sanka, atunci, în virtutea demersului tolstoian, ar trebui să nu fie niciodată pe deplin satisfăcut, ci să își dorească încă o mai mare decădere, mereu mai mare și mai profundă. Cititorul ar trebui să decadă parcă la nesfârșit – o limită a josniciei omenești se spune că nu există. Note: 1. Titu Maiorescu, Critice, ediție îngrijită de Ovidiu Ghidirmic, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995, pag. 119 2, 3, 4, 5. Titu Maiorescu, Critice, ediție îngrijită de Ovidiu Ghidirmic, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995, pag. 120 6. Titu Maiorescu, Critice, ediție îngrijită de Ovidiu Ghidirmic, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995, pag. 121 7. Immanul Kant, Ideea critică și perspectivele filozofiei moderne, Editura Paideia, București, 2000 – vezi tabelul cronologic. 8. Vladimir Sorokin, Dimineața lunetistului, Editura Paralela 45, Pitești, 2004, pag. 65 9. Vladimir Sorokin, Dimineața lunetistului, Editura Paralela 45, Pitești, 2004, pag. 68 10. Vladimir Sorokin, Dimineața lunetistului, Editura Paralela 45, Pitești, 2004, pag. 69 11. Vladimir Sorokin, Dimineața lunetistului, Editura Paralela 45, Pitești, 2004, pag. 71 12. Titu Maiorescu, Critice, ediție îngrijită de Ovidiu Ghidirmic, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995, pag. 123 13. Immanuel Kant, Metafizica moravurilor, ediția a doua, Editura Antaios, București, 1999, pag. 311 14. Lev Tolstoi, Jurnal, volumul II, Editura Elit, Iași, anul ? (I. S. B. N. 973-99558-0-0), pag. 50 15. Tolstoi, Jurnal, volumul II, Editura Elit, Iași, anul ? (I. S. B. N. 973-99558-0-0), pag. 17